Faceți căutări pe acest blog

Neasteptat vizualizarile blog-ului cresc vizibil! Patrunderea in sufletele voastre inseamna mult, dorinta fiind una singura : de a va aduce la cunostinta diverse lucruri ce poate intr-o zi va pot fi de folos, tocmai datorita acestei intentii limbajul folosit pe blog este unul cat mai simplu, astfel incat articolele sa poata fi pe intelesul oricui.
Multumiri ptr incurajari,propuneri si mesaje, zile cu pace sa aveti!!
Se afișează postările cu eticheta Interviuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Interviuri. Afișați toate postările

joi, 14 ianuarie 2016

Staretul Tadei de la Vitovnita

    Daca am face ce ii sfatuim noi pe altii sa faca,poate am deveni sfinti....
    Cert este ca avem destui duhovnici,destule carti, destule surse pentru a lua aminte,asta daca avem urechi sa auzim sau ochi sa observam.
     Un drag parinte mereu gata de a sari in ajutor,cu raspunsuri pentru toti a fost parintele staret Tadei de la manastirea Vitovnita -Serbia,astfel acum la ceas de seara va invit sa urmarim cuvintele sale duhovnicesti,poate cuiva ne sunt de folos,daca nu acum poate la un moment dat .

O seara cu pace!




miercuri, 11 februarie 2015

Interviu cu staretul manastirii Vatoped- Arhimandritul Efrem

   Cu totii avem curiozitati pe diverse teme,insa cand raspunsurile vin de la persoane speciale,mai exact parinti care si-au dedicat viata rugaciunii si slujirii lui Hristos, intelegerea noastra si raspunsurile la curiozitati prin parca alt contur.
   Mai jos se reasesc raspunsurile Arhimandritului Efrem- staretul manastirii Vatoped la diferite intrebari- aceastea au fost selectate din cuprinsul mai multor interviuri acordate de acesta: 




Ce se poate face cu tinerii care nu sunt interesati de mantuirea lor?
- In primul rand trebuie sa ne rugam pentru ei. In al doilea rand trebuie sa ne apropiem de ei cu bunatate si cu respect fata de ceea ce cred. Sa nu-i alungam imediat, pentru ca apoi vor avea prejudecati in ceea ce ne priveste si nu ne vor accepta defel. Daca exista o comuniune corecta de dragoste cu ei, atunci vom castiga foarte mult si pe multi dintre acestia ii vom pune pe ganduri.

- Recomandati un program de viata duhovniceasca pentru tineri?
- Bineinteles ca recomand, deoarece este un lucru indispensabil pentru a afla harul lui Dumnezeu. Dam un program tinerilor in functie de dispozitia sufleteasca si de puterea lor. Unuia i-am spus sa faca zece metanii si a spus nu poate. I-am spus "fa trei" si mi-a zis: "nu pot", atunci "fa macar una" si facea o singura metanie. Chestiunea este ca tanarul sa inceapa sa ceara mila lui Dumnezeu, si incet-incet harul il va lumina. Iar tanarul acesta, de care v-am spus intamplarea cu metaniile, astazi e preot de mir, un preot foarte bun, om temator de Dumnezeu si foarte bun duhovnic.

- Cum putem creste in iubire?
- Daca vom spori in curatia inimii. Mantuitorul a spus: "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8). Cu cat inima vede pe Dumnezeu mai limpede, cu atat "gusta" mai mult dragostea lui Dumnezeu si cu atat mai mult daruieste dragoste aproapelui.


- Vorbiţi adesea despre importanţa pe care trebuie s-o dăm unei vieţi trăite în Sfintele Taine. Ce este această viaţă trăită în Sfintele Taine? S-o numim poate, mai bine, viaţă liturgică?
- Viaţa în Sfintele Taine este împărtăşirea noastră de Tainele Bisericii, începând cu Taina Pocăinţei (Metanoia, Sfânta Spovedanie) şi a Euharistiei (Dumnezeiasca Împărtăşanie). Tainele Bisericii noastre nu sânt doar şapte. Acest număr este o influenţă a teologiei scolastice apusene. Tainele Bisericii sunt mult mai multe. Tunderea în monahism nu este oare Taină? Nu este oare Taină Sfinţirea apei? Nu este oare Taină binecuvântarea preotului? Cred că termenul de „viaţă liturgică” nu este pe deplin satisfăcător, fiindcă există Taine care nu au atingere directă cu Dumnezeiasca Liturghie.

- În ceea ce priveşte ascultarea, care trebuie să fie relaţiile dintre soţi în sânul familiei?
- Între soţi ascultarea trebuie să fie reciprocă, cu toate că în familie capul este bărbatul. Fiecare trebuie să poarte slăbiciunile, toanele, cusururile celuilalt cu răbdare, cu pace, cu dragoste şi blândeţe. La vreme de ispită e bine să aştepte până trec norii supărării, ai mâniei, ai înverşunării şi apoi să îndrepte lucrurile, însă întotdeauna cu smerenie şi calm. Duioşia, vorba dulce şi purtarea liniştită nu trebuie niciodată să lipsească. Un lucru foarte important este şi tăierea reciprocă a voii, fapt care aduce după sine pacea în casă. Tot aşa şi dialogul, lămuririle date unul altuia sunt necesare pentru că înlătură neînţelegerile.



sursa: http://www.crestinortodox.ro/interviuri/interviu-arhimandritul-efrem-staretul-manastirii-vatoped-70548.html  si  http://www.familiaortodoxa.ro/2013/02/08/trebuie-sa-staruim-in-rugaciune-pentru-a-dobandi-putere-launtrica-interviu-cu-parintele-efrem-staretul-manastirii-vatopedu/




miercuri, 22 ianuarie 2014

Interviu cu IPS Iustinian Chira

 



Înalt Preasfinţia Voastră, ce este copilăria? Are vreo semnificaţie faptul că v-aţi născut în Duminica Mare?
- Copilăria este epoca cea mai sfântă pe care a avut-o Adam înainte de a cădea în păcat. Atunci a trăit adevărat copilul care a generat toată suflarea omenească. În sat la mine, Duminica Tuturor Sfinţilor, de după Pogorârea Duhului Sfânt, este numită Duminica Mare. Mama mereu îmi spunea că m-a născut într-o zi cu multă lumină, când intrau preoţii în Sfânta Liturghie. În sunetul clopotelor m-a născut mama, în anul 1921. În sat trăia o moaşă bătrână. Ea a asistat la naşterea mea. M-o luat moaşa de un picioruş, aşa, şi m-o dus în faţa mamei şi i-o spus: „Nepoată, că moaşa îi zice la lehuză nepoată, ai născut un fecior. Ăsta a fi a ajunge om mare!“ Şi cuvântul acesta s-o răspândit în tot satul. Şi când eram mai mare, se uita lumea la mine parcă cu alţi ochi, deşi eu nu eram cu nimic diferit de ceilalţi copii.

- Când aţi simţit că trebuie să-L slujiţi pe Dumnezeu ca monah?
Permanent. De multe ori începeam să plâng de dor. Mi-era foarte dor de o ţară. Şi eu ştiam că sunt născut pentru această ţară. Dar nu ştiam unde şi ce e. Asta era în mintea mea când eram copil.
La 16 ani, am vrut să plec la mănăstire. Dar mama şi tata m-au rugat să nu-i las singuri. Şi n-am putut rezista la porunca lor.
Când a murit tatăl meu Ilie, eram singur cu el. Era bolnav. Slăbit. M-a rugat să-l punem jos, în faţa casei. Bătrânii din satele noastre, în ceasul morţii, sunt culcaţi în faţa casei pe pământ.
Era noiembrie. Mama era plecată la surori. Şi tata m-a chemat şi m-am aşezat în genunchi, acolo unde era el culcat. Mi-o spus sever: „Să ai grijă de mă-ta!“. Şi m-o tras la pieptul lui. Şi cu amândouă mâinile, tata Ilie, de 66 de ani – care nu ştia carte, ca şi mama – m-a binecuvântat pe cap, ca un episcop. Şi după aceasta, mi-a poruncit: „Citeşte-mi Paraclisul!“ Am rămas mirat de unde ştia tata de Paraclis. Pentru că la noi în sat nu se citea la biserică niciodată Paraclisul. Şi am luat o carte veche, cu literă chirilică, o aveam în casă, şi cu cartea pe faţa tatălui meu am început să citesc „Paraclisul Maicii Domnului“. Am citit o pagină, două şi am simţit că tata o adormit. N-am ştiut, domnule, nici un moment când a murit. Tata nu a murit. Tata a adormit.
La vârsta de 20 de ani, am decis să plec la mănăstire. Aşa cum pleacă omul la lucru dimineaţa. Aşa am plecat eu. Am ieşit din casă în zori. Şi mama m-a întrebat: „Unde mergi, dragul meu?“, că era bolnavă pe pat. Cu trei zile înainte îi spusesem că peste trei zile merg la mănăstire. Şi mama s-a bolnăvit de supărare. „Merg numa până afară“, i-am răspuns. N-am îndrăznit să-i spun că plec definitiv, pentru că credeam că dacă spun aceasta moare.
Am ieşit din casă, m-am oprit la marginea satului, m-am uitat înapoi, am văzut că răsare soarele, mi-am făcut cruce şi am zis: „Amin! Niciodată înapoi nu mă întorc“.


- Şi aţi ajuns la Rohia…
- Eu nu cunoşteam Rohia. Dar am plecat totuşi spre… Mănăstirea Rohia! Când am ajuns, pe înserat, mi-a făcut o impresie sinistră.
Am intrat şi am spus: „Am vinit că vreau să intru la părintele stareţ“. Şi am intrat la părintele stareţ Nifon Matei. Stătea pe scaun. „Eu sunt Ion, de care duminică v-o vorbit preotul din sat că vreau să vin la mănăstire.“ „Ştiu, ştiu“, zice. „Am vinit că vreau să rămân la mănăstire“, spun eu. Şi stareţul mi-o zis, aşa, foarte blând: „Păi să videm dacă te-om pute primi! De ţi-a plăcea…“. „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“, zic. „Bine, bine, am înţeles. Lasă, stai un pic pe aici şi să vedem dacă îţi place“, spune dânsul. Şi atunci eu am repetat a treia oară, plângând: „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“ Şi atuncea stareţul s-o ridicat, m-o strâns la piept zicând: „Bine draguâ meu! Eu ţi-am spus ca să stai puţin, ca să videm dacă rămâi. Dacă tu ţii, te primesc. Când începi?“ „Acum!“, i-am răspuns hotărât. Asta a fost intrarea mea în mănăstire.
După ce am ieşit de la stareţ, am auzit deodată toaca. Acesta a fost momentul în care s-o deschis cerul, s-o făcut lumină. Şi această lumină nu s-a stins în sufletul meu până astăzi.

- Şi totuşi aţi rămas singur în mănăstire în 1959…
În 1944, a murit stareţul. Şi atuncea, din lipsă de altceva, am rămas eu stareţ. Odată cu Decretul din 1959, am fost de mai multe ori ameninţat de Securitate, ca să plec de la Rohia. Dar eu eram decis, că orice s-ar întâmpla să rămân. Pe 30 octombrie 1959, au plecat ultimii fraţi. Eram 16. Am săvârşit Sfânta Liturghie împreună, apoi am ţinut Vecernia, cu rugăciuni pentru toţi. După cină, ne-am despărţit, spunându-le: „Plecaţi, dar cu sufletul să rămâneţi aici!“.
Pe la ora 11:00 noaptea, au plecat toţi. Unii pe drumul spre sat, alţii spre Lăpuş, alţii spre Boiereni. Şi eu am rămas singur în faţa bisericii, în întuneric. Atunci mi-a rămas absolut pustiu sufletul.
La o săptămână, a venit primul secretar de la Lăpuş, tovarăşul Rusu. Un miner fără nici o pregătire, foarte rău. Mi-a propus să plec şi eu. Să fac cerere că de bună voie plec din mănăstire!
I-am spus: „Eu nu plec!“ „Dacă nu pleci, avem noi alte mijloace cu care să te facem să pleci!“, mi-a răspuns. Şi atunci, l-am întrebat: „Tovarăşuâ prim secretar, dumneata eşti membru de partid?“ „Cum mă întrebi aşa ceva? Păi, eu sunt primuâ secretar al raionului.“
„Tovarăşu’, repet: eşti membru de partid?“ „Sigur că sunt! Şi ce-i cu asta?“ „Dumneata, domnuâ Rusu, faci ce vrei sau faci ce-ţi porunceşte partiduâ?“ „Ce-mi porunceşte partiduâ fac!“ „Dumneata ştii cine îmi porunceşte mie? Episcopia! Biserica! Dacă Biserica îmi dă poruncă să viu la dumneata la raion să-ţi păzesc porcii, o fac! Dar să am poruncă de la Biserică. Nu de la dumneata!“, i-am spus hotărât. După acest cuvânt, a lăsat capul în pământ, s-a întors şi o plecat şi niciodată nu o mai venit!

- Ce reprezintă Maramureşul pentru Înalt Preasfinţia Voastră?
- Este spaţiul sacru în care m-am născut. O ţară necolonizată niciodată. Noi suntem urmaşii dacilor liberi.



- Spuneaţi cândva că „moartea este o sărbătoare“. De ce? Dacă moartea este o sărbătoare, atunci ce este viaţa?
- Moartea e o sărbătoare, pentru că moartea nu este moarte. Viaţa tot sărbătoare este. După învăţătura lui Hristos, moartea nu este decât o trecere în altă lume. Este continuare a vieţii. Un început al marii sărbători care se termină pe pământ şi se continuă după despărţirea sufletului de trup şi trecerea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu.
E un moment solemn moartea! Miliarde de oameni au trecut prin această poartă. Putem noi s-o ignorăm, s-o dispreţuim? Se vorbeşte acuma aşa mult despre sfârşitul lumii! Este absolut o înşelare de la diavol acest lucru. Sfârşitul nu-l decidem noi. Aceste lucruri le ştie numai Tatăl. Şi numai când decide Tatăl, atunci va fi sfârşitul lumii.
Mi-am amintit de o poveste tulburătoare despre moarte şi înviere. Aceea a lui Alexandru…
Este unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea. Eram stareţ la Rohia. Alexandru era student. Venea la Rohia destul de des. Tot timpul stătea pe scări în faţa bisericii. Terminase anul II la Politehnică. Stătea şi privea spre biserică, în lumea lui. Era foarte, foarte trist. Era bolnav. Inima nu-i lucra în ritm cu organismul. Nu putea face faţă, pe ce creşte omul. Şi el ştia, că doctorii i-o spus că nu-i salvare. Şi după o lună o plecat la Lăpuş. La sfârşitul lui februarie, am primit o veste. A vinit un delegat de la Alexandru şi mi-o comunicat : „Alexandru vă roagă să veniţi să-l vizitaţi“.
Timpul era foarte urât. A doua zi dimineaţă, prin întuneric, am plecat, peste pădure, la Lăpuş. Când am ajuns, se făcea ziuă. Gospodarii ieşeau cu treburile. „Vii la Alexandru?“, m-o întrebat cineva. „Da, vin.“ „Dar ştii ce s-a întâmplat cu el?“ „Nu ştiu, nu am auzit.“ „Alexandru – îmi spune omul – a murit. Şi după ce a murit, a înviat! Şi a spus la familie să vă cheme la el. Daâ înainte de a muri, s-a răzvrătit extraordinar împotriva lui Dumnezeu. Şi hulea împotriva Lui: «De ce-mi iei viaţa? Vreau să trăiesc! De ce-mi iei viaţa?». În acele momente a murit strigând.“ Am ajuns în curte, iar mama şi sora lui mi-au repetat aceleaşi cuvinte.
Am intrat în casă. El stătea în pat, cu picioruşele pe un scaun mic. „Ai vinit părinte stareţ?“, m-o întrebat râzând. „Am vinit.“ „Da ştii ce mi s-o întâmplat?“ „Am auzit, mi-o spus mamă-ta.“ Şi-ncepe să-mi povestească: „Am căzut într-o stare de deznădejde şi duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Că de ce-mi ia viaţa. Eram aici pe pat. Şi au vinit – el n-avea educaţie creştină ca să ştie să spună cine o vinit – în momentele acelea doi şi m-au luat de aici şi m-au dus până la marginea orizontului. Şi, de acolo, înapoia mea, am văzut lumea. Şi încolo, în faţa mea, am văzut cealaltă lume. Dar când cei doi au vrut să mă treacă dincolo de orizont, adică în cealaltă lume, am auzit o voce spunând: «Nu îl putem primi la noi. Pentru că s-a lepădat de noi. Dar nu-l putem arunca nici în iad, pentru că e curat! Dar duceţi-l înapoi să se spovedească şi să se împărtăşească, şi apoi l-om primi la noi».
Aşa m-am pomenit din nou în trup. Şi am trimis după dumneata. Dar am rămas cu imaginea lumii ceia. Şi sunt aşa de fericit că ştiu unde plec acuma. Şi am rămas aşa de fericit… Că m-ai văzut şi vara trecută cât eram de trist şi iată mă vezi acuma că zâmbesc şi că sunt vesel. Pentru că acuma ştiu că plecarea mea e la viaţă. Nu la dispariţie. Dar am o rugăminte, părinte stareţ: Dumneata, la toate predicile, să le spui la oamenii credincioşi, mai ales la tineri, să nu fie cu îndoială. Să creadă în Dumnezeu, să creadă în suflet şi în viaţa veşnică. Asta să le spui mereu la oameni. Asta e ultima mea dorinţă. Şi să vii să-mi faci înmormântarea dumneata“.
„Alexandru, zic, aşa cum zici în faţa unui muribund, o să te faci bine. Nu vorbi de înmormântare“…
S-a spovedit, s-a împărtăşit şi eu am plecat la mănăstire. Peste câteva zile, mi s-a trimis veste să merg la înmormântare, că Alexandru a murit. Şi când l-am spovedit, era o lapoviţă şi o ninsoare! Dar la înmormântare, domnule, era altă lume. Era începutul lui martie şi un timp tare frumos. Niciodată în Lăpuş, spunea lumea, nu fusese un cer aşa de albastru, de o frumuseţe extraordinară. Iar la înmormântare erau sute de oameni.
Şi am făcut înmormântarea. Dar regret până acum şi voi regreta toată viaţa că n-am fost în stare să fac slujba cum o făceam noi şi că n-am avut tăria ca să vorbesc cum trebuie vorbit. M-a copleşit total acel moment. Mi-a închis gura!…

- Cum Îl vedeţi Înalt Preasfinţia Voastră pe Dumnezeu? Unde trebuie El căutat?
- Niciodată, noi nu putem să spunem că L-am văzut pe Dumnezeu. Dumnezeu este nevăzut. Să n-avem îndrăzneala ca să Îl vedem pe El în afară. Să privim înăuntru. Pentru că în fiecare inimă este lăcaşul lui Dumnezeu.

- Vorbiţi-ne despre Învierea Domnului…
- Pentru mine, la 92 de ani, care am trăit din copilărie cu gândul la Dumnezeu, la cetatea de sus a Ierusalimului, sunt aşa de clare problemele… Prin întruparea lui Hristos, am devenit şi noi din neamul lui Dumnezeu! Învierea este argumentul suprem al întregii revelaţii. Prin învierea lui Hristos s-a fundamentat, la modul absolut, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Fără învierea Lui, pământul ar fi rămas în stăpânirea Satanei. Hristos, din mormânt, S-a coborât în infern şi, prin dumnezeirea Sa, a transformat infernul în paradis! Când L-au văzut pe Hristos coborând, în frumoasa Lui făptură de împărat, Adam, cu tot neamul care a murit, a urcat cu El.
La Înviere, când au mers femeile mironosiţe ca să-I facă ultima pregătire, nici nu le-a trecut prin gând că Hristos a Înviat. Un înger îmbrăcat în alb sau doi s-au arătat. Poate că o fi fost plin acolo de îngeri, oastea cerească toată şi nevăzută, căci Hristos nu a fost singur niciodată. Femeile au plecat îngrozite. Magdalena, care era foarte datoare că fusese salvată de Hristos de şapte demoni, când s-a întors de la mormânt, a văzut un bărbat. O persoană. Şi i-a strigat: „Domnule, spune unde aţi pus pe Iisus, să mă duc să-L iau“. Şi Mântuitorul se întoarce şi zice: „Marie“. Şi în momentul acela, Maria Magdalena a recunoscut vocea Lui. Şi s-a repezit Să-L îmbrăţişeze. Şi Mântuitorul a oprit-o. Şi noi spunem greşeli, că a respins-o din dispreţ. Nu! Nu a respins-o din dispreţ. Evanghelistul Ioan spune clar: „Nu te atinge de Mine“. Argumentul! Îl cunoşti? Dacă nu, ţi-l spun: „Nu te atinge de Mine, PENTRU CĂ!“
Acest „Pentru că“ este teribil. „Pentru că încă nu M-am urcat la Tatăl Meu!“… Hristos trebuia să aibă primul contact cu Tatăl Său din ceruri. Şi apoi să primească îmbrăţişările apostolilor, spre seară. Şi continuă: „Mă urc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru“. Ce teribil e acest cuvânt al Evanghelistului Ioan!




- Ce vă bucură cel mai mult?
- Toată creatura pe care a făcut-o Dumnezeu.

- Şi ce vă întristează?
- Mă doare că Îl supărăm pe Dumnezeu. Că îi tăgăduim existenţa. Din inconştienţă. Nici demonii nu fac această fărădelege pe care o face omul!

- Vă este frică de ceva?
Numai de Dumnezeu şi de mine. De mine mi-e frică să nu greşesc la Dumnezeu şi la oameni. Şi mai ales îs foarte mâhnit că de multe ori am greşit în faţa oamenilor. A fraţilor mei. Mă simt înconjurat de oameni, ca de îngerii lui Dumnezeu.

- Există oameni îngeri?
- Toţi suntem îngeri.

- V-aţi întâlnit cu îngeri?
- Şi vreţi să vă răspund? Sunt taine pe care un sihastru nu le divulgă! Fiecare om care are un dram de sfinţenie în el nu-L divulgă pe Dumnezeu!…

- Spuneţi-ne ceva despre rugăciune…
- Rugăciunea nu are nume. Rugăciunea este întâlnirea reală cu Dumnezeu. Dacă te rogi şi nu ai conştiinţă că vorbeşti cu Dumnezeu, că te aude Dumnezeu, că te ascultă Dumnezeu, rugăciunea e falsă.

- Mai există sihaştri în Maramureş?
- Nu pot să răspund „da“ sau „ba“. Pentru că aş greşi. Dar nici nu pot să spun „Da, există!“, pentru că aş greşi şi mai rău. Aş cădea în păcatul mândriei!

- Ce ne aşteaptă în viitor?
- Ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu. Nu se petrece nimic la întâmplare. Absolut tot ce se întâmplă în lume e hotărârea lui Dumnezeu.

- Ce ar trebui să facă pentru popor cei care ne conduc?
- Să-şi facă fiecare datoria acolo unde se găseşte! Când îşi va face datoria, de la femeia de serviciu până la şeful statului, ţara va fi cu adevărat raiul pe pământ. Întâi sunt vinovat eu că lucrurile nu merg bine! Toţi suntem vinovaţi.
Mi-a spus un străin: „La dumneavoastră în ţară nu se lucrează! Dumneavoastră aţi putea trăi numai din fructe de pădure, din plantele medicinale. Dar nu ştiţi să vă valorificaţi potenţialul“. Mi-a fost ruşine când mi-a spus aşa ceva.

- Aveţi un mesaj pentru noi, de la înălţimea veacului pe care l-aţi străbătut?
- Cum se spune? „Verba volant scripta manent.“ Toată viaţa mea am adresat mesaje. Din copilărie vorbeam la oameni depre Dumnezeu.
Eu am fost într-o permanentă, cu profundă smerenie, împlinire a datoriei. N-am neglijat însă nici „scripta“. Uită-te dumneata aici.
Este al 178-lea caiet în care scriu în fiecare zi, din anii ’40 încoace, mesaje pentru semeni. Fiecare caiet are cel puţin 300 de pagini. Cândva vor fi toate cunoscute. Iar de publicat am publicat 28 de titluri! Dacă acceptaţi vă ofer şi dumneavoastră! Vă mulţumesc foarte mult. Pentru mine este o foarte mare bucurie că m-aţi vizitat.


- Înalt Preasfinţia Voastră, noi Vă mulţumim!
Dumitru Manolache (ziarullumina.ro)

sursa: http://www.actualmm.ro/nu-ratati-interviu-ips-arhiepiscop-justinian-chira-%E2%80%9Din-fiecare-inima-este-lacasul-lui-dumnezeu%E2%80%9C/

miercuri, 18 decembrie 2013

Interviu cu Parintele Iustin Parvu

    Un mare duhovnic, ce a indrumat foarte multi credinciosi si a fost un marturisitor al credintei noastre ortodoxe, este Parintele Iustin Parvu (1919-2013) , mai jos urmeaza un interesant interviu cu Parintele, din care putem lua multe aminte: 


-Părinte Iustin Pârvu, zi de zi, în umila dvs. chilie intră o ţară întreagă. Ascultaţi toate necazurile, bucuriile, spaimele şi speranţele românilor care vin să se spovedească. S-au schimbat românii, dacă vorbim numai de ultimii zece ani? Şi dacă da, în bine sau în rău?

- Dacă e ”soi bun”, sămânţă bună, omul nu se schimbă aşa uşor. Am avut norocul să revăd oameni pe care i-am cunoscut acum 20-30 de ani şi care s-au păstrat în acelaşi stadiu moral şi spiritual, având însă foarte mult de luptat cu generaţiile copiilor lor, ca rezultat al influenţelor acestora sălbatice care vin din Apus. La ora actuală, cu toate încercările acestea care vin peste noi, cu alegerile acestea care te fac să-ţi pierzi orice speranţă, eu cred totuşi că poporul român îşi păstrează esenţa şi însuşirile sale spirituale, deosebindu-se mult, calitativ, de alte neamuri. Că suntem discreditaţi? Că se spune despre noi c-am fi coada Europei? Tot ce ni se pare nouă rău acum este un mare bine pentru viaţa noastră creştină. Ne plângem că în Occident e bine şi că la noi e rău. Dacă noi am avea binele acesta al apusenilor şi dacă l-am folosi cum l-au folosit ei, n-am fi astăzi la un asemenea nivel de spiritualitate. La noi, în Răsărit, de bine de rău, se mai face un schit, o biserică. Acolo, bisericile rămân goale-goluţe. Apare biserica ambulantă, pe roţi, dusă în piaţa publică, unde se mai strâng vreo zece creştini, să le facă o Sfântă Liturghie. De pildă, chiar astăzi am primit un telefon de la un profesor român plecat în Australia. Are trei copilaşi. Cică într-o zi stăteau la masă şi, deodată, fetiţa cea mai mică, Anastasia, în vârstă de patru ani şi jumătate, se ridică în picioare şi-i spune: “Tăticule, noi trebuie să mergem acasă!”. Toţi au întrebat-o miraţi: “Dar de ce să mergem acasă, Anastasia?”, şi fetiţa răspunde: “Păi, eu trebuie să mă fac măicuţă, la mănăstire, în România”. Ei nu vorbiseră niciodată despre viaţa de mănăstire, despre credinţă, despre ceea ce făcuseră ei înainte. Iată că sângele nu se face apă. Aici este naşterea noastră, leagănul nostru, în rădăcinile astea, pe care, oricât ar căuta cineva să le înăbuşe, nu se poate.


- Şi totuşi, de ce suntem atât de năpăstuiţi? De ce trăim aşa bezmetic, ca o turmă de oi mânată de un cioban nebun? Ce mai avem de plătit? N-au fost destui anii de dominaţie comunistă? Chiar nu există nici o rază de speranţă pentru România?

- Ştiţi cu ce seamănă astăzi poporul român? Seamănă cu poporul evreu, după cei 40 de ani de rătăcire, ieşind din ţara Egiptului şi îndreptându-se către Pământul Făgăduinţei. Prin ce a trecut poporul acesta, român… A trecut prin toate persecuţiile posibile, începând din 1922, cu Revoluţia din Rusia, cu tot calvarul Sodomei comuniste! Răsăritul, cei 36 de milioane de ucenici ai creştinismului din Balcani şi întreaga Rusie sunt poporul evreu în cei 40 de ani de rătăcire în pustie. Dar trăim astăzi zile de zbucium. Semnele sunt peste tot: sărăcia, foametea, plecarea tinerilor români, pribegia lor prin lume după o bucată de pâine, intelectualii noştri, care se dedau la cele mai umilitoare ascultări şi munci pentru un ban pe care să-l aducă în ţară, ca să-şi poată hrăni copii, românii aceştia care plâng după mamele lor de-acasă, care nu mai au o sărbătoare, nu mai au o duminică, sunt robii tuturor înjosirilor şi necredinţelor, ai tuturor păgânismelor turceşti şi arabe. Am ajuns cerşetori ai Europei şi ai lumii întregi. Braţul cel mai ieftin de muncă este al bietului român. În ce umilinţă a ajuns neamul nostru creştinesc… Oare toată frământarea şi durerea aceasta nu ne fac să-l comparăm cu poporul iudeu care merge în Pământul Făgăduinţei? Eu cred că da. Dar în Pământul Făgăduinţei n-au intrat decât cei întâi născuţi, care îşi lăsaseră toate amintirile în urmă, în casa robiei. La fel şi astăzi, doar cei care îşi vor lăsa toate amintirile din perioada comunistă vor trece în “România Făgăduinţei” şi se vor salva. Cred că atât cât a durat stricăciunea, tot atât va dura şi refacerea noastră spiritual.

- Sfinţia voastră, cum puteţi explica unui om de rând, care nu mai are putere de a suporta sărăcia şi umilinţa, că numai prin suferinţă ne vom putea mântui, că numai îndurând vom putea ieşi la lumină.

- Ştiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge iadul. Cum se poate explica aceasta? N-aţi simţit oare niciodată că sunteţi conduşi din umbră? Că nişte forţe secrete – puteţi să le spuneţi Securitate, puteţi să le spuneţi mafie, cum vreţi – vin peste noi şi ne dirijează orice pas? Plecând talentele noastre şi geniile noastre, căsătorindu-se prin Canada şi America, peste 30-40 de ani ţara noastră va fi ocupată de străini şi noi nu ne vom mai recunoaşte originea. Pentru că ăsta este scopul iniţial al celor ce conduc lumea din umbră: desfiinţarea naţiunilor sub orice formă, deznaţionalizarea în masă, căsătoriile cu orice rasă şi religie, amestecarea sângelui. Prin noua ordine mondială, prin idea globalizării, transformăm Europa într-un comunism al statelor. Mai rămâne să desfiinţăm graniţele şi haosu-i gata. Lumea trebuie să înţeleagă că politicienii noştri sunt doar nişte marionete ale acestor forţe. Unii îşi zic naţionalişti. Atunci de ce nu-i întreabă, de ce nu-i consultă pe oamenii care într-adevăr s-au jertfit pentru naţiune, care au stat atâta vreme în puşcăriile comuniste? Să se gândească: “Măi, bătrânii ăştia pentru ce au suferit? Au fost doar aşa, o ciorbă goală?”. Extremiştii naţionalişti nu sunt decât termometrul iudaismului în România, să vadă “ei” cum mişcă naţiunea română la un moment dat. Să vadă pe ce pot conta, încotro se mişcă duhul nostru. Babilonul, haosul pe care-l trăim noi astăzi nu sunt decât rezultatul tendinţei acesteia de schimbare esenţială a originii noastre, a tradiţiilor noastre, adică a ceea ce ne leagă ca neam.

 - Când credeţi că va sosi pentru noi clipa de izbăvire?

- N-aş putea da ani. Dar eu cred că atât cât a durat stricăciunea, tot atât va dura şi refacerea noastră spirituală. Stă în puterile noastre să o desăvârşim. Cu cât stricăciunea va mai dura, cu atât va întârzia şi învierea. Deşi astăzi este atât de neglijată, de la educaţie va pleca totul. De la educaţia religioasă în şcoală se va forma o gândire închegată pe principiile acestea sănătoase, de viaţă morală. Nu va trece mult timp şi va apărea un şir de oameni puternici, potriviţi să apuce frâiele ţării.

                                 


 
 sursa: http://roncea.ro; a se vedea continuarea interviului pe: http://roncea.ro/2013/08/28/sa-fim-optimisti-hristos-nu-va-fi-invins-niciodata-interviu-cu-parintele-justin-parvu-din-anul-2001-via-petru-voda-ro/#sthash.o4GKvRzj.dpuf

luni, 25 noiembrie 2013




Un interviu cu IPS Bartolomeu Anania, un stejar al Ortodoxiei Romanesti, un model demn de urmat, plin de intelepciune, duhovnicie si iubire de aproape.
 Dumnezeu sa-l odihneasca !

sursa: youtube.com