Faceți căutări pe acest blog

Neasteptat vizualizarile blog-ului cresc vizibil! Patrunderea in sufletele voastre inseamna mult, dorinta fiind una singura : de a va aduce la cunostinta diverse lucruri ce poate intr-o zi va pot fi de folos, tocmai datorita acestei intentii limbajul folosit pe blog este unul cat mai simplu, astfel incat articolele sa poata fi pe intelesul oricui.
Multumiri ptr incurajari,propuneri si mesaje, zile cu pace sa aveti!!
Se afișează postările cu eticheta Terapie Ortodoxa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Terapie Ortodoxa. Afișați toate postările

luni, 22 februarie 2016

Cuvant despre pocainta- Sf.Ioan Gura de Aur

" Ieri am stat departe de voi, dar nu de buna-voie, ci silit. Am fost departe de voi cu trupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteam eram lipit de voi si pe toti în minte va aveam.
Ca iarasi, aceeasi boala trecatoare ma tinea ; dar m-am grabit sa vad fetele voastre; si cu ramasitele bolii înca în mine, am alergat la voi, dragii mei.
Bolnavii cauta, dupa boala, sa se spele si sa faca baie; eu însa, am socotit cu cale sa vad doritele voastre fete, ca sa-mi potolesc dorul de a va predica; doream sa vad acest ocean mare cu apa nesarata, aceasta mare lipsita de valuri. Am venit sa vad ogorul vostru cel curatit de maracini.
Care port este, oare, asa de linistit ca biserica ?
Care gradina este asa de frumoasa ca adunarea voastra ?
Aici nu-i sarpele, care ispiteste, ci Hristos, care ne învata cele de taina; nu-i Eva, care ne pune piedica, ci biserica, care ne tine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului ; nu-i aici gard de spini, ci vie plina de belsug.
Daca gasesc spin în ea, îl schimb în maslin – ca cele de aici nu sunt stânjenite de saracia firii, ci cinste cu libertatea de vointa – daca gasesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefacând vointa.
De aceea n-ai gresit de-ai spune ca biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale si a pastrat în ea tot animale ; biserica, însa, primeste animale si le schimba.
Iata ce vreau sa spun ! A intrat în corabie uliu, a iesit uliu; a intrat lup, a iesit lup.
In biserica, însa, intra uliu si iese porumbita; intra lup si iese oaie; intra sarpe si iese miel. Nu se schimba firea, ci este alungat pacatul.
Asta e pricina ca vorbesc mereu de pocainta. Ca pocainta, cumplita si înfricosatoare pentru pacatos, este leac pacatelor, istovire a faradelegilor,  secatuire  a lacrimilor,  îndraznire catre  Dumnezeu, arma împotriva diavolului,  sabie  care-i taie capul,  nadejdea mântuirii,  pieirea  deznadejdei.
Pocainta deschide cerul, pocainta ne baga în rai, pocainta biruie pe diavol, dupa cum încrederea în noi ne face sa cadem. De aceea va vorbesc mereu de pocainta!
Esti pacatos?  Nu deznadajdui !
Si eu nu voi înceta de a va unge neîncetat cu aceste alifii. Stiu doar ce arma puternica avem împotriva diavolului atunci când nu pierdem nadejdea.
De ai pacate, nu deznadajdui! Si n-am sa încetez de a-ti spune necontenit aceasta.
De pacatuiesti în fiecare zi, în fiecare zi pocaieste-te !
Sa facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc, când parti din ele putrezesc, scoatem partile putrezite si punem în loc materiale noi; si niciodata nu încetam a face asta. Te-ai învechit azi din pricina pacatului ? Inoieste-te prin pocainta !
–  Dar pot sa ma mântui, daca ma pocaiesc? Da, poti ! Am trait toata viata în pacate ! Daca ma pocaiesc ma mântui? Da! De unde-o stiu? De la iubirea de oameni a Stapânului tau!
–  Sa am oare încredere numai în pocainta de care îmi vorbesti ? Este oare în stare pocainta sa stearga atâtea pacate?
–  Daca ar fi numai pocainta, atunci, pe buna dreptate, teme-te ! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alatura pocaintei, prinde curaj !
Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar,  nici bunatatea Lui cu cuvântul nu  se  poate talmaci.
Pacatul tau are hotar ; leacul, însa, nu are hotar. Pacatul tau, oricum ar fi, este pacat facut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negraita.
Ai curaj! Pocainta biruie pacatul ! Inchipuie-ti o scânteie ce cade în ocean ! Poate ramâne ea aprinsa ? Poate sa se vada ? Nu ! Ei bine, ce e scânteia fata de ocean, aceea e pacatul fata de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci eu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare-ar fi tot are margini.
Bunatatea lui Dumnezeu, însa, e fara de margini.
Nu va spun acestea, ca sa va fac trândavi, ci ca sa va fac si mai sârguitori.
V-am sfatuit de atâtea ori sa nu va mai duceti la teatru (la teatru, unde se jucau piese imorale, pagâne). Ai auzit dar nu m-ai ascultat. Te-ai dus la teatru si ai calcat cuvântul meu. Dar sa nu te rusinezi sa vii iarasi la biserica si sa ma auzi din nou !
–  Te-am auzit si nu ti-am pazit cuvântul! Cum pot sa mai vin iarasi la biserica?
– Deocamdata stii, ca n-ai pazit cuvântul meu ! Deocamdata te rusinezi, rosesti,  porti zabala, fara sa te mai mustre cineva! Deocamdata cuvântul meu a prins radacina în cugetul tau, iar învatatura mea te curateste, fara ca eu sa ma arat. Nu mi-ai pazit cuvântul !  Dar te osândesti !  Ei bine, pe jumatate l-ai pazit, chiar daca nu l-ai pazit! L-ai pazit, pentru ca ai spus: „Nu l-am pazit !”. Cel care se învinuieste ca n-a pazit cuvântul meu, se sârguieste sa-l pazeasca. Ai fost la spectacol? Ai savârsit faradelegea? Ai ajuns rob unei femei desfrânate ? Ai venit de la teatru? Ti-ai adus din nou aminte de cuvântul meu? Te-ai rusinat? Ei bine, vino la biserica! Te-ai  întristat? Roaga-te lui Dumnezeu!  Te-ai ridicat pâna la atâta !
–  Vai mie, am auzit cuvântul tau si nu l-am pazit ! Cum sa mai intru în biserica? Cum sa-l mai aud iarasi ?
– Dimpotriva, intra ! Intra, tocmai pentru ca nu l-ai pazit, ca sa-l auzi din nou si sa-l pazesti. Daca doctorul îti da o doctorie si nu te vindeci, nu-ti mai da oare a doua zi aceeasi doctorie ?
Sa ne închipuim un taietor de lemne. Vrea sa taie un stejar, îsi ia toporul si da cu el la radacina. Daca-i da o lovitura si nu cade copacul cel fara de roade, nu-i da oare alta lovitura, a patra, a cincea, a zecea? Fa si tu la fel ! Stejar este desfrânarea, e copac fara de roade; face ghinda, hrana pentru porci. De multa vreme e înradacinata desfrânarea în sufletul tau ! A acoperit constiinta ta cu coaja de copac.
Cuvântul meu e toporul. L-ai auzit într-o singura zi ! Cum sa fie doborâta desfrânarea dintr-o data, când e înradacinata în tine de atâta vreme ? Sa nu te minunezi de-mi vei auzi cuvântul de doua ori, de trei ori, de o suta de ori, chiar de zeci de mii de ori !
Cauta numai sa tai lucrul cel rau si vânjos, adica obisnuinta cea rea. Iudeii mâncau mana în pustie si cautau ceapa din Egipt, spunând : „Bine ne era noua în Egipt !” (Numeri XI, 18).
Atât de rusinos si rau lucru este obisnuinta cu pacatul ! Iti spun : Nu te iubesc, nu-ti multumesc, nu te îmbratisez, pentru ca ai reusit sa te dezbari de obisnuinta cea rea în zece zile, în douazeci de zile sau în treizeci de zile, ci te iubesc ca nu te-ai deznadajduit; te iubesc ca te-ai rusinat de pacat si l-ai osândit!
Iarasi am început sa vorbesc de dragoste !
Ai  auzit cuvântul meu, ai plecat de la biserica si l-ai calcat ? N-ai facut ce ti-am spus ? Sa nu te rusinezi sa vii iarasi la biserica !
Rusineaza-te  când  pacatuiesti,  nu te rusina când  te  pocaiesti !
Uita-te ce a facut diavolul din tine ! Pacatul si pocainta sunt doua lucruri diferite.
Pacatul este rana, pocainta leac.  Dupa cum în trup sunt si rani si doctorii, tot asa si în suflet sunt si pacate si pocainta.
Pacatul aduce rusine, pocainta îndraznire. Asculta-ma, te rog, cu mare luare aminte, ca nu cumva amestecând rânduiala, sa pierzi folosul. Este deci rana si doctorie, pacat si pocainta.
Pacatul este rana, pocainta doctoria. In rana este puroi, în doctorie curatire de puroi ; în pacat puroi, în pacat ocara, în pacat batjocura ; în pocainta îndraznire, în pocainta libertate, în pocainta curatire de pacate.
Asculta-ma cu luare aminte ! Pacatului îi urmeaza rusinea, pocaintei îndraznirea.
Esti atent la cele ce spun ? Satana a schimbat rânduiala asta si a dat pacatului îndraznire, iar pocaintei rusine. N-am sa ma opresc din vorbit pâna diseara, pâna nu voi lamuri ce spun ! Trebuie sa-mi împlinesc fagaduinta. E cu neputinta sa ma stapânesc. Este rana si doctorie ; rana are puroi ; doctoria puterea de a curati puroiul. Este oare puroi în doctorie ? Este oare vindecare în rana ?
Nu-si pastreaza oare rana rânduiala ei, iar doctoria rânduiala ei ? Se poate schimba oare rana în doctorie si doctoria în rana ? Nicidecum !
Sa venim acum la sufletul pacatosilor. Pacatul are rusine, pacatul are ocara  si  necinste;  pocainta  are  îndraznire,  pocainta are post, pocainta are dreptate. „Spune tu mai întâi faradelegile tale, ca sa te îndreptezi” (Isaia XLIII, 26) ; si : „Dreptul este singur pârâsul lui de la cel dintâi cuvânt” (Proverbe XVIII, 17).
Satana, stiind ca pacatul e însotit de rusine, care e în stare sa îndeparteze pe pacatos de pacat, iar pocainta este însotita de îndraznire, care e în stare sa atraga pe cel care se pocaieste, a schimbat rânduiaia si a dat pocaintei rusinea, iar pacatului îndraznirea. De unde aceasta ?
– Ti-o spun eu ! Pacatosul este târât de pofta cumplita spre o femeie desfrânata ; merge în urma desfrânatei ca un rob ; intra în locuinta ei ; nu se rusineaza, nu roseste când se împreuneaza cu desfrânata, când savârseste pacatul ; nici un pic de rusine, nici un pic de roseata pe obraz. Iese de acolo dupa savârsirea pacatului. Dar ca sa se pocaiasca, se rusineaza. Nemernice ! Când te împreunai cu desfrânata nu te rusinai, dar când ai venit sa te pocaiesti, te rusinezi ? Imi snui ca ti-i rusine ?
Pentru ce nu ti-a fost rusine când te desfrânai ? Savârseste fapta si nu se rusineaza ! O spune si roseste ! A diavolului este viclenia aceasta ! Diavolul nu-l lasa pe pacatos sa se rusineze când face pacatul, ci-l împinge sa-i savârseasca în vazul lumii. Stie doar diavolul ca daca s-ar rusina, ar fugi de pacat ; dar îl face sa se rusineze, când se pocaieste ; stie doar diavolul ca daca se rusineaza sa-si spuna pacatul, nu se mai pocaieste. Doua rele îi face diavolul: îl atrage spre pacat si-l îndeparteaza de pocainta.
Pentru ce ti-i rusine sa-ti spui pacatul? Când ai facut desfrânare nu ti-a fost rusine. Când iei doctoria te rusinezi? Când te scapi de pacat, te rusinezi ? Se cuvenea sa te rusinezi atunci când pacatuiai ! Atunci trebuia sa-ti fie rusine ! Când ai ajuns pacatos, nu te-ai rusinat si te rusinezi acum când ai sa ajungi drept? „Spune tu mai întâi faradelegile tale, ca sa te îndreptezi” (Isaia XLIII, 26). Cât este de mare iubirea de oameni a Stapânului ! N-a spus: ,,Ca sa nu fii pedepsit !”, ci „ca sa te îndreptezi !”.
– Nu îi este de ajuns, Doamne, pacatosului ca nu-l pedepsesti ? Pentru ce îl mai faci înca si drept? Nu ! Iti raspunde Dumnezeu. Uita-te cu luare aminte la cuvintele : „îl fac drept”. Dar cu cine a facut Stapânul asta ?
Cu tâlharul! Când tâlharul a spus celuilalt tâlhar numai acele cuvinte : „Nici tu nu te temi de Dumnezeu ? Noi pe buna dreptate, ca am primit cele cuvenite pentru faptele noastre” (Luca XXIII, 20-41). Atunci Mântuitorul i-a spus : „Astazi vei fi cu Mine în rai !” (Luca XXIII, 43). Nu i-a spus: „te scap de osânda si de pedeapsa”, ci l-a facut drept si l-a bagat în rai.
Ai vazut ca a ajuns drept în urma marturisirii ? Mult- iubitor de oameni este Dumnezeu !
Nu si-a crutat pe Fiul Sau, ca sa crute pe rob !
A dat pe cel Unu-Nascut, ca sa rascumpere pe niste robi nerecunoscatori !
A dat sângele cel scump al Fiului Lui !
O, iubire de oameni a Stapânului ! (Ioan III, 16; Romani VIII, 32). Sa nu-mi spui iarasi : Am facut multe pacate ! Cum voi putea sa ma mai mântui ?
-Tu nu poti.  Stapânul  tau poate ! Si  atât, încât sa-ti stearga pacatele ! Uita-te cu luare aminte la ce spun ! Asa îti sterge Stapânul pacatele, ca nu mai ramâne nici urma de pacat ! Cu trupurile ranite nu-i cu putinta asta; ci oricât de mult s-ar stradui  doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rana, rana nu dispare desavârsit.
Te lovesti la fata ; rana s-a tamaduit, dar ramâne urma, marturia ranii si ea strica frumusetea chipului si se straduieste mult doctorul sa stearga urma, dar nu poate ; i se împotriveste si slabiciunea firii omenesti si neputinta artei medicale si neputinta doctorilor.
Dar Dumnezeu, când sterge pacatele, nu lasa nici urma, nici nu îngaduie sa ramâna semn, ci odata cu sanatatea daruieste si frumusetea, odata cu izbavirea de pedeapsa da si dreptate si face pe cel ce pacatuise asemenea cu unul care n-a pacatuit.
Dumnezeu pierde pacatul si-l face sa nu mai fie, nici sa mai revina, atât de desavârsit îl pierde! Nu tu urma, nu tu semn. nu tu marturie, nu tu dovada!
Poate ca cineva m-ar întreba : de unde se vede asta ?
– Se cuvine, deci, sa aduc dovezi de cele ce spun, ca sa nu fie spusele mele numai o simpla afirmare. Si am sa vin cu dovezi din Scripturi, ca sa capete temei ce v-am grait.
Am sa va aduc oameni raniti, un popor întreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toti numai o rana, toti numai bube, care au putut sa se vindece asa de bine, ca n-a mai ramas pe ei urma, ca n-a mai ramas semn, ca n-a mai ramas marturie.
N-au avut o rana, nu doua, nu trei, nu patru, ci din cap pâna în picioare erau numai o rana. Fiti cu luare aminte la ce am sa va spun ! Cuvântul ce vi-l spun e mântuitor si ne priveste pe toti. Eu prepar doctorii mai bune ca doctorii, doctorii pe care nici împaratii nu le pot prepara. Ce poate face un împarat ? Poate scoate din închisoare dar din iad nu poate libera ; poate sa dea bani, dar sufletul nu-l poate mântui.
Eu am sa va dau pe mâna pocaintei, ca sa-i cunoasteti puterea, sa-i cunoasteti taria, sa cunoasteti ca pacatul nu o biruie, ca nu-i faradelege în stare sa-i biruie puterea.
Deocamdata am sa va aduc marturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, raniti, plini de nenumarate pacate, care, prin pocainta, au putut sa se mântuie, ca nu le-a mai ramas nici urma, nici semn de la buboaiele de mai înainte.
Fiti însa, cu mare luare aminte la ce va spun ; si nu fiti numai cu luare aminte, ci cautati sa si tineti minte cele ce-am sa spun, ca sa-i învatati si pe cei care lipsesc si asa sa-i faceti mai sârguinciosi pe cei care au fost lipsiti de folosul celor ce s-au spus.
Sa vina înaintea noastra Isaia, cel care a vazut pe Serafimi, cel care a auzit cantarea cea de taina, cel care a preziz multe si multe despre Hristos. Sa-l întrebam ce-a vrut sa spuna prin cuvintele: „Vedenia pe care a vazut-o Isaia asupra Iudeii si Ierusalimului” (Isaia I, 1).
– Spune-ne,  profete,  vedenia  pe  care  ai  vazut-o !
„Asculta, cerule si ia în urechi, pamântule, ca Domnul a grait” (Isaia I, 2). Cum, profetule, una fagaduiesti si alta ne spui ? Dar ce-am fagaduit ?
–  Când ai început sa graiesti, ai spus : „Vedenie asupra Iudeii si Ierusalimului” si lasi Iudeea si Ierusalimul si vorbesti cu cerul si spre pamânt îti îndrepti cuvântul; lasi pe oamenii cei cuvântatori si vorbesti cu stihiile cele necuvântatoare.
–  Pentru ca cei cuvântatori au ajuns mai necuvântatori decât animalele. Dar nu numai pentru asta,  ci si pentru ca Moisi a grait tot asa, spunând : „Asculta, cerule, si ia aminte pamântule, la graiurile gurii mele!u (Deuteronom XXXII, 1), când avea sa-i bage pe iudei în pamântul fagaduintei si când a vazut ce avea sa se întâmple, anume ca iudeii aveau sa calce în picioare toate cuvintele lui. „Iau martori cerul si pamântul, a spus Moisi, ca daca veti pe Domnul Dumnezeu dupa ce veti intra în pamântul  fagaduintei, veti fi împrastiati în toate neamurile”.
A venit Isaia si avea sa înfaptuiasca amenintarea lui Moisi, Isaia nu mai putea lua ca martor pe Moisi, ca murise, nici pe cei ce auzisera amenintarea, ca murisera si ei; atunci a chemat stihiile, pe care le luase martore si Moise : „Iata, iudeilor, ati pierdut fagaduinta ! Iata ati parasit pe Dumnezeu ! Cum sa te cheme, Moisi ? Ai murit si te-ai savârsit ! Cum sa cheme pe Aaron ? Si acela a fost dat mortii !”.
–  Nu poti sa chemi pe om, cheama stihiile, i se raspunde.
–  De aceea si eu, spune Isaia, pentru ca sunt în viata, n-am sa iau martor pe Aaron, nici pe cutare si cutare om, pentru ca si ei au sa moara, ci iau martore înaintea voastra stihiile, care ramân, cerul si pamântul.
De aceea Isaia a spus : „Asculta, cerule ! Ia în urechi, pamântule ! Moisi mi-a poruncit ca pe voi sa va chem azi”.
Dar nu numai pentru asta Isaia a chemat stihiile, ci si pentru ca graia iudeilor. „Asculta, cerule, ca tu ai pogorât mana !
Ia în urechi, pamântule, ca tu ai dat prepelita ! Ascult, cerule, ca tu ai pogorât mana, ca tu ai adus o mâncare mai presus de fire ! Erai sus si te-ai prefacut în arie !
Ia în urechi, pamântule ! Erai jos si îndata ai pregatit masa !”.
Nu lucra natura, dar a lucrat harul ; n-au arat boii, dar spicul era gata ; nu erau mâini de bucatari, nu era porunca, dar era mana, izvor sfintit, care înlocuia pe toate ; natura îsi uitase slabiciunea ei !
Cum de nu s-au ros hainele iudeilor ? Cum de nu li s-au învechit încaltamintele? „Asculta, cerule ! Ia în urechi, pamântule !”. Si totusi, cu toate aceste amintiri, cu toate acele binefaceri, Stapânul a fost ocarât !
„Cu cine sa vorbesc, se întreaba Isaia. Cu voi ? Dar nu am om, care sa ma asculte. Iata am venit si nu era om. Am grait si nu era cine sa ma asculte. Voi grai, deci, celor necuvântatoare, ca cei cuvântatori s-au pogorât la josnicia necuvântatoarelor !”.
Tot asta a facut pe un alt profet sa spuna: „Asculta, jertfelnicule, asculta-ma !” (III Imparati XIII, 2), când a vazut ca împaratul se înebuneste, ca idolul este adorat, ca Dumnezeu este ocarât si toti ceilalti înmarmuriti de frica.
–  Vorbesti, profetule, cu piatra ?
–  Da, pentru ca împaratul este mai nesimtitor ca piatra ! Asculta, jertfelnice, asculta-ma !
Si îndata s-a despicat altarul. Piatra a ascultat, piatra s-a sfarâmat si jertfa s-a varsat (III Imparati XIII, 3-5). Cum? Omul n-a asculat? Nu ! Omul, dimpotriva, a întins mâna ca sa apuce pe profet. Si Dumnezeu ce a facut ? I-a uscat mâna (III Imparati XIII, 4). Vezi ce a facut ! Vezi iubirea de oameni a Stapânului si pacatul robului ! Dar pentru ce nu i-a uscat de la început mâna împaratului ?
–  Ca împaratul sa se întelepteasca  prin patania pietrei. „Daca piatra nu s-ar fi sfarâmat, i-a spus Dumnezeu, Eu te-as fi crutat. Dar pentru ca piatra s-a sfarâmat si tu nu te-ai îndreptat, peste tine aduc mânia Mea”.
A întins împaratul mâna sa apuce pe profet si mâna s-a uscat. Biruinta s-a aratat. Si erau acolo atâtia ostasi, atâtia generali si multe ajutoare ! Dar împaratul nu putea sa strânga mâna. Mâna îi statea întinsa; dadea glas, facând cunoscuta înfrângerea necredintei si victoria credintei, iubirea de oameni a lui Dumnezeu si nebunia împaratului. Si sa strânga mâna, împaratul nu putea.
Dar ca nu cumva, tesând eu cuvânt cu cuvântul sa scap din vedere ce voiam sa spun, hai sa va arat ce va fagaduisem. Dar ce va fagaduisem ?
Fagaduisem sa va arat ca chiar daca un om are mii si mii de rani, dar daca se pocaieste si face fapte bune, Dumnezeu îi sterge desavârsit pacatele, ca nu se mai vede nici urma, nici semn, nici marturie de pacatele de mai înainte. Asta v-am fagaduit-o si asta voi încerca sa v-o dovedesc.
Asculta, cerule, si ia în urechi, pamântule, ca Domnul a grait ! (Isaia I, 2). Spune-mi, ce-a grait ?
–  „Fii am nascut si i-am crescut, iar ei s-au lepadat de Mine. Boul a cunoscut pe stapânul sau” – cel mai necuvântator dintre necuvântatoare „si asinul ieslea domnului lui”- cel mai încapatânat dintre animalele încapatânate – „dar Israil nu M-a cunoscut si poporul Meu nu M-a înteles. Vai, neam pacatos ! (Isaia I, 2-4). Nu mai este oare nadejde de mântuire ? Pentru ce spui: Vai ? Pentru ca nu gasesc leac. Pentru ce spui: Vai? Pentru ca am pus leacuri, dar nu s-a desumflat buboiul. De asta Mi-am întors fata de la ei. Ce pot sa mai fac? Nu Ma mai ostenesc sa-i vindec ! Vai ! Dumnezeu imita pe o femeie, care plânge. Si bine face ! Fiti, va rog, cu luare aminte ! Pentru ce Vai !
– Pentru ca asa se spune la bolile trupesti. Când doctorul vede ca bolnavul nu mai are nadejde de vindecare, plânge; plâng cu suspine si prietenii si rudele. Dar acolo în zadar si fara de folos ! Când bolnavul e pe moarte, de ar plânge toata lumea, nu poate sa-l mai scoale. Asa ca plânsul este plâns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile sufletesti, însa, nu-i asa; ci daca plângi, ele multe ori scoli pe un om al carui suflet este mort. Pentru ce ?
Pentru ca trupul, odata mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omeneasca; pe când un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare.
Vezi un desfrânat ? Plânge-l ! Si de multe ori îl ridici din pacat. De asta si Pavel nu scria numai, nici nu îndemna numai, ci si plângea cu lacrimi, sfatuind pe fiecare. Fie !
Sfatuiesti, Pavele, dar pentru ce si plângi ? Pentru ca daca nu reuseste sfatul, sa ajute lacrimile.
Tot asa si profetul plânge. Stapânul nostru, vazând caderea Ierusalimului, spunea: Ierusalime, care omori pe profeti si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine (Matei XXIII, 37). Vorbeste unui oras cazut si-l plânge cum ar plânge omul. Profetul Isaia spune: Vai, neam pacatos, popor plin de pacate (Isaia I, 4). Nu au trup sanatos. Ai vazut ca sunt plini de bube ? Samânta rea, fii nelegiuiti.
–  Spune-mi,  proorocule,  pentru  ce  plângi ?
– Ati parasit pe Domnul si ati mâniat pe Sfântul lui Israil ! Pentru ce va mai raniti înca ? (Isaia I, 4-5). Cu ce pot sa va mai ranesc? Cu foamete sau cu ciuma? Au venit peste voi tot felul de pedepse si rautatea voastra tot nu s-a terminat.  Ati adaugat nelegiuiri. Tot capul spre durere si toata inima spre întristare (Isaia I, 5). Nu este rana, nici vânataie (Isaia I, 6).
Ce cuvinte ciudate. Cu putin înainte spuneai, proorocule: Samânta rea, fii nelegiuiti, ati parasit pe Domnul si ati mâniat pe Sfântul lui Israil (Isaia I, 4) ; si Vai, neam pacatos ! Plângi, te bati în piept, jelesti, însiri ranile si deodata te întorci si spui: Nu este rana, nici vânataie !
Fiti cu luare aminte ! Atunci e rana în trup, când o parte a trupului e sanatoasa, iar alta parte a trupului ranita. Aici, însa, spune ca tot trupul este o rana: Nu e nici rana, nici vânataie, nici buboi umflat, ci de la picioare pâna la cap n-ai unde pune plasture, nici undelemn, nici bandaj. Pamântul vostru este pustiu, cetatile voastre arse, tara voastra mâncata de straini (Isaia I, 7). V-am facut toate acestea, dar voi nu v-ati îndreptat. Am întrebuintat tot mestesugul Meu, dar bolnavul a ramas nesimtitor. Veniti, ascultati cuvântul Domnului, domnii Sodomei si Gomorei ! Ce nevoie am Eu de multimea jertfelor voastre (Isaia I, 10-1). Ce ? Vorbeste acum sodomenilor ? Nu, ci pe iudei îi numeste sodomei, pentru ca se aseamana la purtari cu ei; de aceea le da acest nume.
Veniti, ascultati cuvântul Domnului, domnii Sodomei si Gomorei ! Ce nevoie am Eu de multimea jertfelor voastre ? zice Domnul. Satul sunt de arderile de tot ale berbecilor ! Seul mieilor nu-l vreau. De-mi veti aduce faina de grâu, zadarnic! Tamâia este urâciune înaintea Mea ! Sufletul Meu uraste lunile cele noi ale voastre si sâmbetele voastre. Postul si ziua cea mare nu le primesc, îmi voi întoarce ochii Mei de la voi, când veti întinde mâinile voastre spre Mine (Isaia I, 10-11, 13, 14-15).
Poate fi o mânie la fel ca asta ? Profetul cheama cerul, plânge, jeleste, se vaita si spune: Nu este rana, nu este vânataie. Dumnezeu se mânie, nu primeste jertfa, nici luna cea noua, nici sâmbata, nici faina de grâu, nici rugaciunea, nici întinderea mâinilor.
Ai vazut buboi ? Ai vazut boala de nevindecat, nu la un om, nu la doi, nu la zeci, ci la mii ? Ce s-a întâmplat apoi ? Dumnezeu le spune : Spalati-va, curatiti-va ! (Isaia I, 16). Este oare vreun pacat, care sa aduca deznadejde ? Nu ! Însusi Dumnezeu le spune: Nu va ascult pe voi si totusi, Doamne ce le spui: Spalati-va ! Cu ce scop le spui aceste cuvinte ? Sunt de folos si unele si altele. Cele dintâi: Nu va ascult pe voi, ca sa înfricosez ; acestea: Spalati-va, ca sa atrag. Dar daca nu-i asculti, nu au nadejde de mântuire ; iar daca nu au nadejde de mântuire, pentru ce le spui: Spalati-va !
Dumnezeu le spune asta, pentru ca este Tata iubitor, singurul bun si-i este mila de ei mai mult decât îi este mila unui tata de copiii lui. Si ca sa afli ca e Tata, le-a spusS Ce voi face, Iudo? (Osea XI, 9). Cum, Doamne, nu stii ce vei face? Stiu, dar nu voiesc.
Pacatele lor îmi cer sa-i pedepsesc, dar marea Mea iubire de oameni Ma opreste.
Ce-ti voi face ? Te voi cruta ? Dar ai ajuns mai trândav ! Sa te pedepsesc ? Dar Ma opreste iubirea Mea de oameni ! Ce-ti voi face ? Sa te pun ca pe Sodoma si sa te distrug ca pe Gomora ? Dar s-a întors inima Mea.
Cel nepatimitor graieste ca om patimitor. Dar, mai bine spus, ca o mama cu copilul ei. S-a întors inima Mea, ca inimii unei mame. Dar nu s-a multumit cu cel dintâi cuvânt, ci a adaugat : M-am tulburat întru parerea Mea de rau. Cum ? Se tulbura Dumnezeu ? Doamne fereste ! Dumnezeu nu se tulbura. Dar, dupa cum am spus, Dumnezeu se foloseste de cuvintele de care ne folosim noi. „S-a tulburat inima Mea”, „Spalati-va, curatiti-va !”.
Ce va fagaduisem ? Ca Dumnezeu ia pacatosii, care se pocaiesc, plini de mii si mii de pacate, plini de buboaie si-i vindeca atât de desavârsit, ca nu le mai ramâne nici urma de pacate, ca  nu le mai ramâne semn, nu le mai ramâne marturie.
Spalati-va, curatiti-va, scoateti vicleniile din sufletele voastre ! Învatati-va sa faceti bine ! (Isaia I, 16, 17). Ce bine poruncesti sa faca ? Ajutati pe orfan, faceti dreptate vaduvei (Isaia I, 17). Nu sunt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune si firea.
Veniti sa stam de vorba, zice Dumnezeu (Isaia I, 18). Faceti voi putin si Eu adaug restul. Dati-Mi voi putin si Eu daruiesc totul. Veniti ! Unde sa venim ?
–  La Mine, la Cel pe Care L-ati suparat, pe Care L-ati mâniat, la Mine cel ce am spus : Nu va ascult pe voi, ca înfricosati de amenintarea Mea, sa-Mi potoliti mânia. Veniti la cel ce nu va asculta, ca sa va ascult.
–  Si ce faci, Doamne ?
– Nu las semn, nu las marturie, nu las urma. Veniti sa stam de vorba, zice Domnul. Daca vor fi pacatele voastre stacojii, ca zapada le voi albi.
– Nu mai ramâne urma, nu mai ramâne  semn ?
–  De vor fi pacatele ca roseala, ca lâna le voi albi.
–  Nu mai  ramâne  negreala ? Nu  mai ramâne  pata ? Cum se face asta ?
–  Au fost oare altele fagaduintele ? Nu ! Gura Domnului a grait acestea ! Ai vazut nu numai maretia fagaduintelor, ci si vrednicia Daruitorului. Ca lui Dumnezeu toate Îi sunt cu putinta. Cel ce face din murdat curat.
Ascultându-L, dar, pe El si cunoscând leacul pocaintei, Lui sa-I înaltam slava, ca a Lui este marirea si puterea în veci. Amin."

Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996


sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/316/cuvant-despre-pocainta/

miercuri, 15 iulie 2015

Psalmii pentru sanatate

   S-a dezbatut mult si pe larg tema credintei in ceea ce priveste insanatosirea oamenilor atat psihic cat si fizic.Nu putine sunt cazurile cand tratamentele impreuna cu rugaciunea au dat roade extraordinare.
Psalmii nu sunt deloc neimportanti in restabilirea sanatatii noastre.Sa nu uitam nici ca boala trupului poata fi urmarea bolii sufletesti, o pedeapsa pedagogica a lui Dumnezeu si ca oricum este spre mantuirea noastra.

   Din cei 150 de Psalmi, sunt alesi 10 ca prioritari în împrospătarea forţelor şi refacerea sănătăţii. Acestia sunt împărţiti în patru categorii:

1. Psalmi care se citesc în caz de boală, poticnire, stres, depresie anagapică, dizarmonie;
2. Psalmii profilaxiei, sau păstrătorii vieţii;
3. Psalmii penitenţei, sau ai purificării
4. Psalmii perfecţiunii, pentru cei care, după însănătoşire, caută iluminarea.


I. Psalmii însănătoşirii: 22 şi 102


Psalmul 22 (în unele Biblii, este numerotat ca Psalmul 23) începe cu versetul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi" („Domnul este păstorul meu"). Se citeşte pentru orice fel de „poticnire" maladivă, psihică sau somatică.Este un Psalm al însănătoşirii dinspre spirit spre trup. Puterea lui constă nu doar în sugestie, ci în activarea arhetipului Tatălui protector şi dătător de viaţă. Tatăl care biruieşte „valea umbrei morţii" stimulând resursele vieţii, neutralizând potrivnicii sau tăietorii vieţii. „Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat...": lovirea este resimţită ca operaţie psihică de întărire.Psalmul acesta este construit în întregime pe arhetipul renaşterii şi pe simbolul salvării: începând cu salvarea fizică (hrana, apa), continuând cu cea energetică („... Sufletul meu l-a întors") şi terminând cu cea pontificală(„ca să locuiesc în casa Domnului..."). Efectul medical şi atitudinea mentală imunogenă decurg din identificarea cu realitatea Duhului.
Psalmul 102 (103) care începe cu „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul...". Acesta conţine sugestii puternice, care creează un bine mental — condiţia restabilirii sănătăpi. Pacientul e întărit în redescoperirea legii revelate. Este prin excelenţă un psalm al regenerării, al întineririi.

II. Psalmii profilactici: 6 şi 38


Psalmul 6, care începe cu „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi...". Este un Psalm care evidenţiază relaţia între păcat şi boală. Eroarea, contrazicerea legii, păcatul, au ca urmare o îmbolnăvire somatică sau psihică. Boala psihică apare mai întâi ca o îngustare a minţii, alteori ca o tulburare de personalitate, ca o scindare sau o dizarmonie. Psalmul 6 nu lasă păcatul să se încuibeze până ajunge boală, ci-l stopează.Trebuie spus că boala nu e o pedeapsă pentru păcat, ci o oprire de Ia păcat. Nu concepem un Dumnezeu pedepsitor. El a plantat în om, în fiecare celulă a corpului omenesc, legea Sa. Când legea este încălcată sau contrazisă, se manifestă durerea şi boala — nu întru pedeapsă, însă, ci întru restabilirea legii.
Psalmul 38 (39) care începe cu „Zis-am: Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea..." („Zis-am;Voi veghea asupra căilor mele..."). Este un Psalm care ne îndeamnă la luarea de cunoştinţă a condiţiei noastre de trecători, de pelerini pe acest pământ. Amintirea morţii nu naşte tristeţe, ci o valorizare corectă a vieţii. Este aici conţinut şi mesajul din Ecleziast: Toate sunt zadarnice, numai poruncile lui Dumnezeu dau sens în acest univers...

III. Psalmii penitentei sau ai purificării: 21, 31, 50,141

Psalmul 21 (22), care începe cu „Dumnezeul meu. Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit ?" („Dumnezeule, Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit...") Ştim că lisus, pe cruce, făcea rugăciunea Sa, rostind chiar acest Psalm: „Eli, Eli! Lama sabahtani ?" (Mat. 27: 46). Nu-i vorba, deci, de o poticnire sau o deznădejde a Sa, ci de penitenţă pentru neamul omenesc. lisus rosteşte acest Psalm, căci în acel moment EI îi împlineşte profeţia; în acest Psalm se spune: „... Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele (...) şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi". Penitenţa Lui arde păcatul lumii. Citind acest Psalm, reactualizăm penitenţa lui Hristos însuşi.
Psalmul 31 (32). „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug..." („Ferice de cel cu ftrădelegea iertată şi de cel cu păcaml acoperit. Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea! Ferice de omul căruia Domnul nu-i socoteşte greşala")Este un Psalm cu putere de întărire. Apare însă întrebarea: există oare greşeli care nu sunt „socotite"? Greşeli pentru care nu plăteşti prin boală sau moarte? Există greşeli pe care Dumnezeu le-ar trece cu vederea?
Răspunsul, (afirmativ),
Psalmul 50 (51). „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mila Ta (...) întoarce faţa Ta de la păcatele mele...". Este cel mai important Psalm al penitenţei. Uneori duhovnicii impun drept canon copierea zilnică a acestui psalm, timp de 21 de zile. El conţine şi sugestia arderii păcatului, dar şi imperativul iertării, ca ultima şansă a purificării.
Psalmul 141 (142). „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat." („Cu glasul meu strig către Domnul...") Este Psalmul asumării sacrificiului de sine, spre ridicare celor părăsiţi şi spre transformarea singurătăţii în şansă.


IV. Psalmii desăvârşirii: 45 şi 119.
Psalmul 45 (46). „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară."(„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru...") Este un Psalm al practicii spirituale. Adevărata sănătate nu este o problemă medicală, ci sufletească.
Psalmul 118 (119). „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului." („Ferice de cei fără prihană în calea lor..."). Psalmul acesta îi „încununează" pe toţi ceilalţi. Este un tratat de medicină, de înţelepciune, de mistică. El reaminteşte secretul restaurării omului: interiorizarea Legii revelate; şi cauza bolilor: încălcarea legilor universale. Cele mai importante legi universale pe care le încalcă omul sunt iubirea de Dumnezeu şi iubirea de semen. Această încălcare se numeşte: agresivitate, egoism, mândrie, furie, vanitate, osândirea aproapelui şi neputinţa iertării.stemul,

marți, 10 februarie 2015

Gandindu-ne la necazuri...

Doamne ajuta!
  Da,sa ne ajute Dumnezeu! Sa avem ajutor de la El....ajutor in toate...Ce inseamna acest ajutor,in ce consta el?
  Cum il vedem,cum ne dam seama ca este ajutor si nu o ispita ?
  Dar de ce sa cerem ajutor de la Dumnezeu avand in vedere ca trebuie sa ne lasam in Voia Lui?
  Puterea lui Dumnezeu este mare.Ea se manifesta in cele mai diverse si neinchipuite feluri.
  Ca niste adevarati crestini,trebuie sa stim ca El nu ne lasa si totul este cu un scop!
Nu intamplator Dumnezeu ingaduie sa ni se intample una si alta...si desi nu credem El ne poarta de grija si ajutorul mai devreme sau mai tarziu nu intarzie sa apara, dar trebuie stiut ca apare cand considera Dumnezeu ca este necesar sa apara, iar acest ajutor se manifesta prin diferite persoane, intamplari, decizi etc.Nimic nu este general, totul este particularizat si spre mantuirea noastra.
  Durerea vine cu un scop, toti avem dureri ,unii de un fel, altii de alt fel dar important este cum le ducem...cu nadejde sau fara! Necazurile pot fi si urmarea pacatelor sau incercarea credintei, dar oricare le-ar fi sursa, cu rabdare, incredere in Dumnezeu si rugaciune, putem iesi invingatori din lupta!
  Necazurile sunt aici pe pamant, trecatoare, apoi in functie de cum am vietuit noi aici pe pamant, in viata de dupa moarte putem trai vesnic si frumos sau "urat".
  Fiecare lacrima ,durere sau nedreptate este vazuta de sus, iar fiecare om are o cale aparte de a se mantui aici, spre a dobandi viata vesnica, pe care cu totii ar trebui sa ne-o dorim cu mare foc!
  In lupta cu necazurile sa nu uitam ca avem toate armele la indemana: credinta, rugaciunea, Dumnezeu-Tatal, Maica Domnului , Sfintii , parintii duhovnici etc.

Cai si arme avem,trebuie doar sa credem si sa le folosim cu rabdare!!




luni, 20 ianuarie 2014

Psihoterapie ortodoxa

 Este bine cunoscut faptul că întreaga tradiţie biblică şi patristică conţine o multitudine de expresii ca: vindecarea, tămăduirea sau terapia sufletului (de unde de altfel îşi extrage seva etimologică şi conceptul modern de "psihoterapie"). Însă, cu toate că termenul de psihoterapie este întâlnit şi în spaţiul ştiinţelor umaniste, semnificaţia conceptului de psihoterapie ortodoxă este esenţial diferită de tehnicile care, conform diverselor teorii psihologice, îşi propun o investigaţie analitică a sufletului şi, de aici, găsirea unor soluţii omeneşti de echilibrare psihică. Psihoterapia ortodoxă însă îşi propune prin excelenţă să-l aşeze pe om într-o relaţie corectă cu Dumnezeu, să I se închine Lui în duh şi în adevăr; să-l orienteze pe om spre Cel ce are puterea reală de a tămădui, spre "Cel ce vindecă toate bolile tale" (Ps. 102, 3), adică spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Pornind de la acest principiu, psihoterapia ortodoxă prevede apoi o serie de rânduieli ascetice, precum şi relaţii iubitoare frăţeşti cu semenii (comunitatea creştină), lucruri menite să conducă persoana omenească spre o deplină sănătate sufletească.
    
Debutul psihoterapiei ortodoxe
Fără îndoială, un rol important în promovarea conceptului contemporan de psihoterapie ortodoxă îl are mitropolitul grec Hierotheos Vlachos, care a reuşit să structureze învăţătura Sfinţilor Părinţi din perspectiva unui proces terapeutic, fără să se abată nici de la duhul, nici de la litera acestora.
Elaborarea unui sistem de psihoterapie ortodoxă în spaţiul terapeutic românesc se impune ca o necesară şi aşteptată completare, din perspectivă religioasă, la tehnicile deja existente în acest moment. Această psihoterapie, sau mai exact antropoterapie deoarece ea urmăreşte terapia omului înţeles ca o unitate psihosomatică, este o formă terapeutică dintre cele mai cuprinzătoare şi mai complexe, care ţinteşte delicata antrenare a omului într-o relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii. psihoterapia ortodoxă este o artă al cărei scop constă în restaurarea omului şi redobândirea stării iniţiale de sănătate, lucruri care dintr-o anumită perspectivă sunt sinonime cu mântuirea.
Psihoterapia ortodoxă porneşte de la premisa că principala boală a omului contemporan, din care derivă şi toate celelalte, este absenţa lui Dumnezeu din viaţa sa, de aceea prioritatea capitală a acestuia este regăsirea relaţiei interpersonale cu Dumnezeu.
Este evident că, cel puţin în interiorul spaţiului nostru cultural, această psihoterapie este cea mai compatibilă tipului de personalitate a românului, care s-a născut, probabil deloc întâmplător, într-un mediu de spiritualitate ortodoxă. Cu toate acestea, psihoterapia ortodoxă este o realitate viabilă nu numai românului, ci şi oricărui om din lume. Ea este universală datorită harului necreat care vindecă lumea, dar o şi circumscrie, asigurând prin aceasta o participare reală la universalitate, nu la una simplu geografică, ci la aceea care-şi are originea în Dumnezeu dătătorul-de-viaţă. Prin aceasta se explică şi atracţia duhovnicească a Ortodoxiei pretutindeni în lume.

Tradiţia bimilenară a terapeuticii ortodoxe
Toate datele experimentale ale acestei terapii sunt probate printr-o tradiţie care funcţionează de două mii de ani. Încă din secolul al IV-lea, Sf. Grigorie Teologul numea lucrarea preotului, aceea de a povăţui sufletele spre mântuire, "artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor". De fapt, aşa cum de altfel se şi poate constata, orice act care se săvârşeşte în sânul Bisericii stă sub semnul artei formatoare a personalităţii omului. În comunitatea eclesială, orice gest reprezintă întâlnirea dintre două lumi: cea pe care o vedem că se manifestă material şi cea tainică a Duhului, care o penetrează pe cea dintâi. De aceea, orice lucrare săvârşită în spaţiul Bisericii devine lucrare duhovnicească. Iar, potrivit lui Nikos Matsoukas, "lucrarea duhovnicească reclamă disciplină, stare neclintită faţă de lume şi ekstas creator tăcut". Prin aceasta se realizează ceea ce a fost de neconceput pentru gândirea antică sau pentru cea necreştină: evitarea schizofreniei dualiste, împletirea armonioasă dintre materie şi spirit, transfigurarea prin har atât a sufletului, cât şi a trupului, după cum mărturisesc călugării isihaşti.



Traseul terapeutic
Ortodoxia a dezvoltat un traseu duhovnicesc progresiv, care porneşte de la despătimirea omului, trece prin luminare şi "sfârşeşte" într-o necontenită îndumnezeire. Iar tot acest proces de înaintare a omului în Dumnezeu este totodată şi unul psihoterapeutic. Mai exact prima fază, cea a purificării sau a eliberării de patimile egoiste, ar putea acoperi semnificaţia modernă a cuvântului psihoterapie. Însă, deşi psihoterapia ortodoxă îşi propune ceea ce printre altele urmăreşte şi psihoterapia laică (dar, aşa cum am amintit mai sus, abia în al doilea rând), adică să-l scape pe om de complexe, nevroze, tulburări ale personalităţii, psihoze etc., ea are baze "metafizice", metode şi scopuri mai ample şi de multe ori cu totul diferite de cele ale psihoterapiei de provenienţă occidentală.

Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe
Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe se află în evenimentul unic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, care prin acest act îşi asumă firea umană în integralitatea ei, pe care apoi o trece printr-un proces complet de vindecare, cu alte cuvinte terapeutic. Dar pentru că Iisus Hristos asumă nu doar firea umană concretă a propriei Lui persoane, ci şi firea tuturor oamenilor, devin posibile terapia şi mântuirea tuturor oamenilor prin participarea la aceeaşi fire omenească îndumnezeită cu cea a Fiului lui Dumnezeu. Aşadar, prin luarea de către Dumnezeu a firii omeneşti în Ipostasul Cuvântului, a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi mântuirea ei în El, se deschide posibilitatea comuniunii omului cu Dumnezeu prin intermediul firii umane îndumnezeite a lui Iisus Hristos. Aceasta este singura modalitate de comunicare a omului cu Dumnezeu, care, în afara lui Iisus Hristos, nu poate acoperi în nici un fel diferenţa infinită dintre realitatea creată şi cea necreată. În primul rând, prin împărtăşirea de energiile dumnezeieşti prezente în firea omenească a lui Hristos, şi apoi prin efortul ascetic individual de despătimire şi dobândire a virtuţilor sunt posibile terapia şi salvarea tuturor oamenilor. Este vorba, în final, de realizarea unei sinergii între Dumnezeu şi om şi a oamenilor întreolaltă, care se poate produce numai prin medierea transformatoare a harului dumnezeiesc. Din acest motiv, pe lângă exercitarea virtuţilor, este necesară participarea la Sfintele Taine ale Bisericii, care sunt forme ale prezenţei harului necreat în realitatea creată a lumii, la care credincioşii sunt chemaţi spre împărtăşire.


Patimile
Păcatele săvârşite după Botez sunt rodul patimilor care au apărut în firea omenească de după cădere şi au fost amplificate printr-o viaţă egoistă. Tradiţia ortodoxă a descoperit existenţa a opt patimi mai generale. Acestea sunt, aşa cum le prezintă şi analizează Sf. Ioan Casian: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, trândăvia (akedia), slava deşartă, mândria. În opinia Sf. Ioan Damaschinul, săvârşirea păcatului se desfăşoară în mai multe etape, începând de la ispita mentală şi până la înfăptuirea lui. Acestea sunt: atacul, însoţirea, patima, lupta, robirea, consimţirea şi făptuirea. "Altceva este adică momeala (atacul), altceva însoţirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimţirea), care e aproape de faptă, şi altceva robirea. Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmaşul, ca de pildă: fă aceasta sau aceea, cum i-a zis Domnului şi Dumnezeului nostru: "Zi ca să se facă pietrele acestea pâini". Iar aceasta, cum s-a spus, nu atârnă de noi. Însoţirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaş, preocuparea cu el şi convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaş, care se naşte din însoţire, şi învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetării fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaş, fie prin învoire, la săvârşirea păcatului. Luarea în robie este ducerea silnică şi fără voie a inimii, stăpânită de prejudecată şi de o îndelungată obişnuinţă. Învoirea este consimţirea cu patima din gând. Iar lucrarea, însăşi împlinirea cu fapta a gândului pătimaş încuviinţat".
Prin urmare, Părinţii nu recomandă cugetarea sau îndulcirea cu gândurile pătimaşe ivite în minte, ci respingerea momelii prin împotrivire şi certare. Pentru că cel ce a făcut aceasta "a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează".

Boală şi structură psihică
Procesul de amplificare iraţională a patimilor schiţat mai sus, născător al păcatului cu fapta şi care, în general, este cauza tuturor bolilor psihice şi somatice, nu este valabil pentru suflet în întregul său, ci este distribuit în funcţie de tipul patimii pe o anumită latură a sufletului. Pentru a lămuri acest lucru, vom nota succint că sufletul este realitatea creată nonmaterială a persoanei umane, zidit după chipul lui Dumnezeu. El reprezintă elementul spiritual al omului şi se structurează pe trei laturi. Partea raţională care cuprinde raţiunea, cugetarea, şi mintea (nous). Mintea reprezintă ochiul sufletului, partea cea mai profundă a sufletului. Prin intermediul ei - spune Sf. Maxim Mărturisitorul -, se exercită funcţia contemplativă a sufletului. Mintea are capacitatea de a primi vederea duhovnicească (theoria) a lui Dumnezeu, dar nu de a o produce ea însăşi. Contemplaţia lui Dumnezeu este un har oferit minţii curate de către Acesta. Raţiunea însă nu are această capacitate, ci este doar o funcţie a sufletului care se actualizează în planul logicii, al discursivităţii şi al conceptelor prin care nu se poate dobândi o experiere a lui Dumnezeu. A doua este partea volitivă (sau iuţimea), adică potenţa impulsivă a actelor de curaj, de mânie bună sau rea. Iar a treia este partea poftitoare, latura sufletului în care se află sediul tuturor poftirilor şi dorinţelor.

Boala şi procesul terapeutic
Iată acum, potrivit Sf. Ioan Damaschinul, când aceste părţi ale sufletului sunt cuprinse de boală şi când sunt sănătoase: "Păcatele din raţiune sunt acestea: necredinţa, erezia, nebunia, blasfemia, nemulţumirea, încuviinţarea păcatelor ce se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea şi leacul acestora reprezintă credinţa neîndoielnică în Dumnezeu şi în dogmele adevărate, neînşelătoare şi ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu. Păcatele iuţimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea şi cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea şi leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, suferirea răului şi bunătatea. Păcatele părţii poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, preacurvia, necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii, pofta de slavă deşartă, de bani şi de plăcerile trupeşti. Iar tămăduirea şi leacul lor sunt: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărţirea averilor la săraci, dorinţa bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea învierii". Din cele de mai sus se poate observa caracterul iraţional şi haotic al consecinţelor păcatului. Este necesar ca o terapie eficientă să iasă din hăţişul multitudinii de manifestări exterioare ale diferitelor boli şi să găsească cu discernământ rădăcina problemei şi rezolvarea ei. Iar vindecarea sufletului presupune săvârşirea cu uşurinţă a virtuţilor şi bucuria relaţiei cu Dumnezeu şi cu semenii.



Finalitatea psihoterapiei ortodoxe
Ar fi necesar să mai amintim că finalitatea psihoterapiei ortodoxe nu este doar o anumită stare de eliminare a păcatelor şi a patimilor care generează bolile psihice, ci ea năzuieşte spre o reorientare a energiilor sufletului către primirea vederii duhovniceşti a lui Dumnezeu, ceea ce în minunatul limbaj al tradiţiei înseamnă îndumnezeirea omului. Numai atunci când omul ajunge pe această ultimă treaptă a vieţii duhovniceşti se poate considera că procesul terapeutic s-a încheiat. De altfel, acest scop al psihoterapiei ortodoxe, ca şi al sensului existenţei omului, este neasemuit exprimat de Sf. Simeon Noul Teolog în Imnele sale, din care oferim un scurt fragment drept încheiere:
"Cugetând eu, El se află înăuntrul meu,
Strălucind înăuntrul ticăloasei mele inimi,
Învăluindu-mă din toate părţile de o strălucire nemuritoare
Şi luminând toate mădularele mele cu razele Lui.
Pătrunzându-mă întreg, mă îmbrăţişează întreg,
Se dă pe Sine întreg mie, nevrednicului,
Şi sunt umplut de iubirea şi de frumuseţea Lui
Şi mă umplu de dulceaţa dumnezeirii.
Mă împărtăşesc de lumină, particip şi la slavă
Şi-mi luminează faţa ca şi a Celui Iubit al meu.
Şi toate mădularele mele se fac purtătoare de lumină".

Păcatul-generator de boli
O premisă specifică psihoterapiei ortodoxe este învăţătura potrivit căreia între starea originară a omului şi cea de acum există o diferenţă existenţială radicală. Mai exact, în starea actuală, omul nu este doar o făptură imperfectă, ci şi o făptură cu importante denaturări ale firii, chiar şi în spaţiul psihic. Căderea în păcatul primordial al neascultării a însemnat totodată şi întreruperea relaţiei om-Dumnezeu, singura în care omul poate vieţui spre o plinătate veşnică, pentru care a şi fost destinat prin creaţie. Din acest motiv prin păcat omul nu se opune doar lui Dumnezeu, ci chiar propriei lui naturi. Din perspectivă ortodoxă, cauza tuturor problemelor psihice şi, pe lângă acestea, a morţii este păcatul, mai întâi păcatul originar, care şi-a imprimat consecinţele în firea tuturor oamenilor în calitatea lor de urmaşi de aceeaşi fire ai lui Adam şi, apoi, orice păcat individual pe care-l săvârşeşte omul.
Se cunoaşte că păcatul primordial a fost săvârşit prin ispita diavolului şi neascultarea omului. Ulterior, acesta nu a putut fi vindecat prin nici un fel de act sau efort omenesc. Pentru aceasta a fost nevoie de întruparea Mântuitorului şi de Jertfa Lui pe Cruce pentru păcatele noastre. Acest act de jertfă pentru iertarea păcatelor se actualizează după înălţarea Mântuitorului la ceruri în Tainele Bisericii, care sunt locul prezenţei harului îndumnezeitor. De aceea, nici un om nu poate scăpa de păcatul adamic fără Taina Botezului. Odată cu Botezul, Mirungerea şi Euharistia, creştinul este iertat de păcatul originar şi înbisericit, el devine astfel mădular al Trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica.



sursa: http://ziarullumina.ro/documentar/psihoterapia-ortodoxa-calea-vindecarii-sufletului

vineri, 17 ianuarie 2014

Conflictele in cuplu

Este inevitabil ca pe parcursul unei relatii, sa nu intampinam diverse conflicte ce au un impact mai mare sau mai mic asupra noastra.Un interesant si foarte de folos articol in acest sens, am gasit pe site-ul www.doxologia.ro si speram sa va fie de folos:

La nivel psihologic, conflictul între parteneri/ soţi este resimţit ca un puternic disconfort. În momentele de tensiune, cei doi pot simţi că sentimentele de afecţiune sunt suspendate, validitatea alegerii partenerului este pusă sub semnul îndoielii. De asemenea, lucrurile afirmate „la mânie“ îşi pot menţine ecoul şi mult timp după, rănind sentimentele partenerei/partenerului. Dincolo de starea evidentă de disconfort şi riscul de a şubrezi încrederea reciprocă a celor doi, conflictele pot avea un rol important în sudarea relaţiei, în cunoaşterea reciprocă mai bună a partenerilor. Este o oportunitate bună de a cunoaşte adevăratele păreri ale partenerului cu privire la aşa-zisele subiecte tabu, pe care în general le evită, pentru a nu tulbura pacea din familie, pentru a nu trezi reacţii nedorite. Este o iluzie însă să consideri că problemele şi disensiunile dispar doar prin faptul că sunt îngropte sub tăcere. Dacă găseşti puterea de a separa conţinutul certurilor (ceea ce se afirmă) de tumultul afectiv declanşat, puteţi afla informaţii importante, care să vă ajute să vă îmbunătăţiţi relaţia.
Recunoaşteţi importanţa conflictului
Pentru a vă putea bucura de beneficiile certurilor în cuplu, este important să respectaţi anumite reguli. Aţi putea spune că regulile diminuează din spontaneitate, iar spontaneitatea este importantă atât în exprimarea stărilor pozitive, cât şi a celor negative. Analizând mai bine, veţi constata că schimbarea modului de abordare a conflictului, aplicarea unor principii de igienă relaţională vă vor aduce în timp numai foloase.
În primul rând, recunoaşteţi importanţa conflictului, semnalul de alarmă pe care acesta îl lansează asupra anumitor aspecte din relaţie. Evitaţi să intraţi în tipare de reacţie, să reacţionaţi în acelaşi mod la situaţii similare. Evitaţi să bagatelizaţi subiectul, afirmând că refuzaţi să mai discutaţi din nou depre „aceleaşi prostii, că aveţi lucruri mai bune de făcut“. Este evident faptul că modul în care aţi reacţionat până acum nu a rezolvat problema, care, dacă tot revine în cadrul discuţiilor, este departe de a fi neimportantă. Rugaţi pe Dumnezeu să vă lumineze atât pe dumneavoastră, cât şi pe soţul/soţia dumneavoastră, astfel încât să înţelegeţi adevărata problemă.
Nu atât situaţia, cât sentimentele activate declanşează reacţiile
Încercaţi să întrerupeţi ciclul reacţiilor repetitive pe care le-aţi avut până acum în cadrul conflictelor. Unele subiecte discutate pot fi atât de sensibile pentru dumneavoastră, încât chiar de la primele cuvinte să declanşeze sentimente puternice de mânie sau de teamă. Reacţiile ce vor urma vor fi de asemenea unele tip, care corespund mai degrabă obişnuinţelor dumneavoastră, create în timp, decât situaţiei concrete în care vă aflaţi. Astfel, veţi constata că în acest mod nu mai sunteţi prezent în situaţia respectivă, pentru a analiza şi răspunde în mod prompt, corespunzător, ci veţi fi absorbit de vârtejul propriilor trăiri intense. Dacă după situaţiile conflictuale veţi sta şi veţi analiza cum anume v-aţi simţit în situaţia conflictuală, veţi putea înţelege ce anume a trezit în dumneavoastră, ce sentimente a activat - de teamă, mânie, nesiguranţă, revoltă - şi veţi putea înţelege că nu atât situaţia în sine, ci sentimentele activate v-au declanşat reacţiile.
Veţi putea înţelege în timp, fie în urma reflecţiilor dumneavoastră, fie în urma discuţiilor cu partenerul/partenera, că sentimentele pe care le încercaţi şi reacţiile din situaţiile de conflict sunt tributare unor convingeri negative profunde, pe care le aveţi cu privire la propria persoană, a unor mesaje de devalorizare subtile pe care vi le transmiteţi. De cele mai multe ori, mesajul pe care încearcă să îl transmită partenerul/partenera este foarte departe de rezonanţa pe care o are în noi. „Nu sunt bun de nimic, nimeni nu mă iubeşte, nimeni nu mă respectă, ceilalţi nu sunt demni de încredere“ sunt doar câteva dintre mesajele care pot distorsiona comunicarea, mai ales în situaţii de tensiune. Alegeţi să nu le mai daţi crezare, să nu vă mai lăsaţi orbiţi de ele, să le confruntaţi cu realitatea. Totodată, este de folos să căutaţi în Sfânta Scriptură mesaje corespunzătoare, prin care să înlocuiţi convingerile negative referitoare la propria persoană sau la semeni.
Scurt răgaz pentru limpezirea minţii
Încercaţi să acţionaţi, în loc să reacţionaţi. Aceasta înseamnă să aveţi o anumită libertate faţă de trăirile intense din timpul conflictului, să vă retrageţi un pic, pentru a putea judeca la rece, în loc de a reacţiona conform impulsului de moment. Scurta retragere nu înseamnă abandonarea discuţiei, ci oferirea unui scurt răgaz, în care să puteţi să vă limpeziţi mintea, astfel încât reacţia să nu fie tributară dorinţei de răzbunare.
Pentru aceasta, este important să realizăm că în continuare soţii reprezintă o echipă, că nu fac în mod intenţionat ceva pentru a se răni reciproc şi că în spatele reacţiilor lor se află nişte nevoi psihologice profunde, care nu sunt împlinite. Este uneori uimitor cum suntem dispuşi să acordăm credit unor persoane nu foarte apropiate, dar judecăm cu asprime persoanele apropiate, de încredere, în special soţ/soţie. Chiar şi în momentele de tensiune este benefic să ne reamintim de calităţile partenerului, nu doar de trăsăturile lui supărătoare.
În acest mod, veţi reuşi să creaţi un climat de încredere, în care fiecare se va simţi în siguranţă să îşi deschidă inima, să îşi împărtăşească dorinţele, aspiraţiile, temerile.



sursa: http://www.doxologia.ro/familie/terapie-pentru-suflet/o-oportunitate-de-cunoastere-reciproca