Faceți căutări pe acest blog

Neasteptat vizualizarile blog-ului cresc vizibil! Patrunderea in sufletele voastre inseamna mult, dorinta fiind una singura : de a va aduce la cunostinta diverse lucruri ce poate intr-o zi va pot fi de folos, tocmai datorita acestei intentii limbajul folosit pe blog este unul cat mai simplu, astfel incat articolele sa poata fi pe intelesul oricui.
Multumiri ptr incurajari,propuneri si mesaje, zile cu pace sa aveti!!

luni, 22 februarie 2016

Cuvant despre pocainta- Sf.Ioan Gura de Aur

" Ieri am stat departe de voi, dar nu de buna-voie, ci silit. Am fost departe de voi cu trupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteam eram lipit de voi si pe toti în minte va aveam.
Ca iarasi, aceeasi boala trecatoare ma tinea ; dar m-am grabit sa vad fetele voastre; si cu ramasitele bolii înca în mine, am alergat la voi, dragii mei.
Bolnavii cauta, dupa boala, sa se spele si sa faca baie; eu însa, am socotit cu cale sa vad doritele voastre fete, ca sa-mi potolesc dorul de a va predica; doream sa vad acest ocean mare cu apa nesarata, aceasta mare lipsita de valuri. Am venit sa vad ogorul vostru cel curatit de maracini.
Care port este, oare, asa de linistit ca biserica ?
Care gradina este asa de frumoasa ca adunarea voastra ?
Aici nu-i sarpele, care ispiteste, ci Hristos, care ne învata cele de taina; nu-i Eva, care ne pune piedica, ci biserica, care ne tine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului ; nu-i aici gard de spini, ci vie plina de belsug.
Daca gasesc spin în ea, îl schimb în maslin – ca cele de aici nu sunt stânjenite de saracia firii, ci cinste cu libertatea de vointa – daca gasesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefacând vointa.
De aceea n-ai gresit de-ai spune ca biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale si a pastrat în ea tot animale ; biserica, însa, primeste animale si le schimba.
Iata ce vreau sa spun ! A intrat în corabie uliu, a iesit uliu; a intrat lup, a iesit lup.
In biserica, însa, intra uliu si iese porumbita; intra lup si iese oaie; intra sarpe si iese miel. Nu se schimba firea, ci este alungat pacatul.
Asta e pricina ca vorbesc mereu de pocainta. Ca pocainta, cumplita si înfricosatoare pentru pacatos, este leac pacatelor, istovire a faradelegilor,  secatuire  a lacrimilor,  îndraznire catre  Dumnezeu, arma împotriva diavolului,  sabie  care-i taie capul,  nadejdea mântuirii,  pieirea  deznadejdei.
Pocainta deschide cerul, pocainta ne baga în rai, pocainta biruie pe diavol, dupa cum încrederea în noi ne face sa cadem. De aceea va vorbesc mereu de pocainta!
Esti pacatos?  Nu deznadajdui !
Si eu nu voi înceta de a va unge neîncetat cu aceste alifii. Stiu doar ce arma puternica avem împotriva diavolului atunci când nu pierdem nadejdea.
De ai pacate, nu deznadajdui! Si n-am sa încetez de a-ti spune necontenit aceasta.
De pacatuiesti în fiecare zi, în fiecare zi pocaieste-te !
Sa facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc, când parti din ele putrezesc, scoatem partile putrezite si punem în loc materiale noi; si niciodata nu încetam a face asta. Te-ai învechit azi din pricina pacatului ? Inoieste-te prin pocainta !
–  Dar pot sa ma mântui, daca ma pocaiesc? Da, poti ! Am trait toata viata în pacate ! Daca ma pocaiesc ma mântui? Da! De unde-o stiu? De la iubirea de oameni a Stapânului tau!
–  Sa am oare încredere numai în pocainta de care îmi vorbesti ? Este oare în stare pocainta sa stearga atâtea pacate?
–  Daca ar fi numai pocainta, atunci, pe buna dreptate, teme-te ! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alatura pocaintei, prinde curaj !
Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar,  nici bunatatea Lui cu cuvântul nu  se  poate talmaci.
Pacatul tau are hotar ; leacul, însa, nu are hotar. Pacatul tau, oricum ar fi, este pacat facut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negraita.
Ai curaj! Pocainta biruie pacatul ! Inchipuie-ti o scânteie ce cade în ocean ! Poate ramâne ea aprinsa ? Poate sa se vada ? Nu ! Ei bine, ce e scânteia fata de ocean, aceea e pacatul fata de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci eu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare-ar fi tot are margini.
Bunatatea lui Dumnezeu, însa, e fara de margini.
Nu va spun acestea, ca sa va fac trândavi, ci ca sa va fac si mai sârguitori.
V-am sfatuit de atâtea ori sa nu va mai duceti la teatru (la teatru, unde se jucau piese imorale, pagâne). Ai auzit dar nu m-ai ascultat. Te-ai dus la teatru si ai calcat cuvântul meu. Dar sa nu te rusinezi sa vii iarasi la biserica si sa ma auzi din nou !
–  Te-am auzit si nu ti-am pazit cuvântul! Cum pot sa mai vin iarasi la biserica?
– Deocamdata stii, ca n-ai pazit cuvântul meu ! Deocamdata te rusinezi, rosesti,  porti zabala, fara sa te mai mustre cineva! Deocamdata cuvântul meu a prins radacina în cugetul tau, iar învatatura mea te curateste, fara ca eu sa ma arat. Nu mi-ai pazit cuvântul !  Dar te osândesti !  Ei bine, pe jumatate l-ai pazit, chiar daca nu l-ai pazit! L-ai pazit, pentru ca ai spus: „Nu l-am pazit !”. Cel care se învinuieste ca n-a pazit cuvântul meu, se sârguieste sa-l pazeasca. Ai fost la spectacol? Ai savârsit faradelegea? Ai ajuns rob unei femei desfrânate ? Ai venit de la teatru? Ti-ai adus din nou aminte de cuvântul meu? Te-ai rusinat? Ei bine, vino la biserica! Te-ai  întristat? Roaga-te lui Dumnezeu!  Te-ai ridicat pâna la atâta !
–  Vai mie, am auzit cuvântul tau si nu l-am pazit ! Cum sa mai intru în biserica? Cum sa-l mai aud iarasi ?
– Dimpotriva, intra ! Intra, tocmai pentru ca nu l-ai pazit, ca sa-l auzi din nou si sa-l pazesti. Daca doctorul îti da o doctorie si nu te vindeci, nu-ti mai da oare a doua zi aceeasi doctorie ?
Sa ne închipuim un taietor de lemne. Vrea sa taie un stejar, îsi ia toporul si da cu el la radacina. Daca-i da o lovitura si nu cade copacul cel fara de roade, nu-i da oare alta lovitura, a patra, a cincea, a zecea? Fa si tu la fel ! Stejar este desfrânarea, e copac fara de roade; face ghinda, hrana pentru porci. De multa vreme e înradacinata desfrânarea în sufletul tau ! A acoperit constiinta ta cu coaja de copac.
Cuvântul meu e toporul. L-ai auzit într-o singura zi ! Cum sa fie doborâta desfrânarea dintr-o data, când e înradacinata în tine de atâta vreme ? Sa nu te minunezi de-mi vei auzi cuvântul de doua ori, de trei ori, de o suta de ori, chiar de zeci de mii de ori !
Cauta numai sa tai lucrul cel rau si vânjos, adica obisnuinta cea rea. Iudeii mâncau mana în pustie si cautau ceapa din Egipt, spunând : „Bine ne era noua în Egipt !” (Numeri XI, 18).
Atât de rusinos si rau lucru este obisnuinta cu pacatul ! Iti spun : Nu te iubesc, nu-ti multumesc, nu te îmbratisez, pentru ca ai reusit sa te dezbari de obisnuinta cea rea în zece zile, în douazeci de zile sau în treizeci de zile, ci te iubesc ca nu te-ai deznadajduit; te iubesc ca te-ai rusinat de pacat si l-ai osândit!
Iarasi am început sa vorbesc de dragoste !
Ai  auzit cuvântul meu, ai plecat de la biserica si l-ai calcat ? N-ai facut ce ti-am spus ? Sa nu te rusinezi sa vii iarasi la biserica !
Rusineaza-te  când  pacatuiesti,  nu te rusina când  te  pocaiesti !
Uita-te ce a facut diavolul din tine ! Pacatul si pocainta sunt doua lucruri diferite.
Pacatul este rana, pocainta leac.  Dupa cum în trup sunt si rani si doctorii, tot asa si în suflet sunt si pacate si pocainta.
Pacatul aduce rusine, pocainta îndraznire. Asculta-ma, te rog, cu mare luare aminte, ca nu cumva amestecând rânduiala, sa pierzi folosul. Este deci rana si doctorie, pacat si pocainta.
Pacatul este rana, pocainta doctoria. In rana este puroi, în doctorie curatire de puroi ; în pacat puroi, în pacat ocara, în pacat batjocura ; în pocainta îndraznire, în pocainta libertate, în pocainta curatire de pacate.
Asculta-ma cu luare aminte ! Pacatului îi urmeaza rusinea, pocaintei îndraznirea.
Esti atent la cele ce spun ? Satana a schimbat rânduiala asta si a dat pacatului îndraznire, iar pocaintei rusine. N-am sa ma opresc din vorbit pâna diseara, pâna nu voi lamuri ce spun ! Trebuie sa-mi împlinesc fagaduinta. E cu neputinta sa ma stapânesc. Este rana si doctorie ; rana are puroi ; doctoria puterea de a curati puroiul. Este oare puroi în doctorie ? Este oare vindecare în rana ?
Nu-si pastreaza oare rana rânduiala ei, iar doctoria rânduiala ei ? Se poate schimba oare rana în doctorie si doctoria în rana ? Nicidecum !
Sa venim acum la sufletul pacatosilor. Pacatul are rusine, pacatul are ocara  si  necinste;  pocainta  are  îndraznire,  pocainta are post, pocainta are dreptate. „Spune tu mai întâi faradelegile tale, ca sa te îndreptezi” (Isaia XLIII, 26) ; si : „Dreptul este singur pârâsul lui de la cel dintâi cuvânt” (Proverbe XVIII, 17).
Satana, stiind ca pacatul e însotit de rusine, care e în stare sa îndeparteze pe pacatos de pacat, iar pocainta este însotita de îndraznire, care e în stare sa atraga pe cel care se pocaieste, a schimbat rânduiaia si a dat pocaintei rusinea, iar pacatului îndraznirea. De unde aceasta ?
– Ti-o spun eu ! Pacatosul este târât de pofta cumplita spre o femeie desfrânata ; merge în urma desfrânatei ca un rob ; intra în locuinta ei ; nu se rusineaza, nu roseste când se împreuneaza cu desfrânata, când savârseste pacatul ; nici un pic de rusine, nici un pic de roseata pe obraz. Iese de acolo dupa savârsirea pacatului. Dar ca sa se pocaiasca, se rusineaza. Nemernice ! Când te împreunai cu desfrânata nu te rusinai, dar când ai venit sa te pocaiesti, te rusinezi ? Imi snui ca ti-i rusine ?
Pentru ce nu ti-a fost rusine când te desfrânai ? Savârseste fapta si nu se rusineaza ! O spune si roseste ! A diavolului este viclenia aceasta ! Diavolul nu-l lasa pe pacatos sa se rusineze când face pacatul, ci-l împinge sa-i savârseasca în vazul lumii. Stie doar diavolul ca daca s-ar rusina, ar fugi de pacat ; dar îl face sa se rusineze, când se pocaieste ; stie doar diavolul ca daca se rusineaza sa-si spuna pacatul, nu se mai pocaieste. Doua rele îi face diavolul: îl atrage spre pacat si-l îndeparteaza de pocainta.
Pentru ce ti-i rusine sa-ti spui pacatul? Când ai facut desfrânare nu ti-a fost rusine. Când iei doctoria te rusinezi? Când te scapi de pacat, te rusinezi ? Se cuvenea sa te rusinezi atunci când pacatuiai ! Atunci trebuia sa-ti fie rusine ! Când ai ajuns pacatos, nu te-ai rusinat si te rusinezi acum când ai sa ajungi drept? „Spune tu mai întâi faradelegile tale, ca sa te îndreptezi” (Isaia XLIII, 26). Cât este de mare iubirea de oameni a Stapânului ! N-a spus: ,,Ca sa nu fii pedepsit !”, ci „ca sa te îndreptezi !”.
– Nu îi este de ajuns, Doamne, pacatosului ca nu-l pedepsesti ? Pentru ce îl mai faci înca si drept? Nu ! Iti raspunde Dumnezeu. Uita-te cu luare aminte la cuvintele : „îl fac drept”. Dar cu cine a facut Stapânul asta ?
Cu tâlharul! Când tâlharul a spus celuilalt tâlhar numai acele cuvinte : „Nici tu nu te temi de Dumnezeu ? Noi pe buna dreptate, ca am primit cele cuvenite pentru faptele noastre” (Luca XXIII, 20-41). Atunci Mântuitorul i-a spus : „Astazi vei fi cu Mine în rai !” (Luca XXIII, 43). Nu i-a spus: „te scap de osânda si de pedeapsa”, ci l-a facut drept si l-a bagat în rai.
Ai vazut ca a ajuns drept în urma marturisirii ? Mult- iubitor de oameni este Dumnezeu !
Nu si-a crutat pe Fiul Sau, ca sa crute pe rob !
A dat pe cel Unu-Nascut, ca sa rascumpere pe niste robi nerecunoscatori !
A dat sângele cel scump al Fiului Lui !
O, iubire de oameni a Stapânului ! (Ioan III, 16; Romani VIII, 32). Sa nu-mi spui iarasi : Am facut multe pacate ! Cum voi putea sa ma mai mântui ?
-Tu nu poti.  Stapânul  tau poate ! Si  atât, încât sa-ti stearga pacatele ! Uita-te cu luare aminte la ce spun ! Asa îti sterge Stapânul pacatele, ca nu mai ramâne nici urma de pacat ! Cu trupurile ranite nu-i cu putinta asta; ci oricât de mult s-ar stradui  doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rana, rana nu dispare desavârsit.
Te lovesti la fata ; rana s-a tamaduit, dar ramâne urma, marturia ranii si ea strica frumusetea chipului si se straduieste mult doctorul sa stearga urma, dar nu poate ; i se împotriveste si slabiciunea firii omenesti si neputinta artei medicale si neputinta doctorilor.
Dar Dumnezeu, când sterge pacatele, nu lasa nici urma, nici nu îngaduie sa ramâna semn, ci odata cu sanatatea daruieste si frumusetea, odata cu izbavirea de pedeapsa da si dreptate si face pe cel ce pacatuise asemenea cu unul care n-a pacatuit.
Dumnezeu pierde pacatul si-l face sa nu mai fie, nici sa mai revina, atât de desavârsit îl pierde! Nu tu urma, nu tu semn. nu tu marturie, nu tu dovada!
Poate ca cineva m-ar întreba : de unde se vede asta ?
– Se cuvine, deci, sa aduc dovezi de cele ce spun, ca sa nu fie spusele mele numai o simpla afirmare. Si am sa vin cu dovezi din Scripturi, ca sa capete temei ce v-am grait.
Am sa va aduc oameni raniti, un popor întreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toti numai o rana, toti numai bube, care au putut sa se vindece asa de bine, ca n-a mai ramas pe ei urma, ca n-a mai ramas semn, ca n-a mai ramas marturie.
N-au avut o rana, nu doua, nu trei, nu patru, ci din cap pâna în picioare erau numai o rana. Fiti cu luare aminte la ce am sa va spun ! Cuvântul ce vi-l spun e mântuitor si ne priveste pe toti. Eu prepar doctorii mai bune ca doctorii, doctorii pe care nici împaratii nu le pot prepara. Ce poate face un împarat ? Poate scoate din închisoare dar din iad nu poate libera ; poate sa dea bani, dar sufletul nu-l poate mântui.
Eu am sa va dau pe mâna pocaintei, ca sa-i cunoasteti puterea, sa-i cunoasteti taria, sa cunoasteti ca pacatul nu o biruie, ca nu-i faradelege în stare sa-i biruie puterea.
Deocamdata am sa va aduc marturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, raniti, plini de nenumarate pacate, care, prin pocainta, au putut sa se mântuie, ca nu le-a mai ramas nici urma, nici semn de la buboaiele de mai înainte.
Fiti însa, cu mare luare aminte la ce va spun ; si nu fiti numai cu luare aminte, ci cautati sa si tineti minte cele ce-am sa spun, ca sa-i învatati si pe cei care lipsesc si asa sa-i faceti mai sârguinciosi pe cei care au fost lipsiti de folosul celor ce s-au spus.
Sa vina înaintea noastra Isaia, cel care a vazut pe Serafimi, cel care a auzit cantarea cea de taina, cel care a preziz multe si multe despre Hristos. Sa-l întrebam ce-a vrut sa spuna prin cuvintele: „Vedenia pe care a vazut-o Isaia asupra Iudeii si Ierusalimului” (Isaia I, 1).
– Spune-ne,  profete,  vedenia  pe  care  ai  vazut-o !
„Asculta, cerule si ia în urechi, pamântule, ca Domnul a grait” (Isaia I, 2). Cum, profetule, una fagaduiesti si alta ne spui ? Dar ce-am fagaduit ?
–  Când ai început sa graiesti, ai spus : „Vedenie asupra Iudeii si Ierusalimului” si lasi Iudeea si Ierusalimul si vorbesti cu cerul si spre pamânt îti îndrepti cuvântul; lasi pe oamenii cei cuvântatori si vorbesti cu stihiile cele necuvântatoare.
–  Pentru ca cei cuvântatori au ajuns mai necuvântatori decât animalele. Dar nu numai pentru asta,  ci si pentru ca Moisi a grait tot asa, spunând : „Asculta, cerule, si ia aminte pamântule, la graiurile gurii mele!u (Deuteronom XXXII, 1), când avea sa-i bage pe iudei în pamântul fagaduintei si când a vazut ce avea sa se întâmple, anume ca iudeii aveau sa calce în picioare toate cuvintele lui. „Iau martori cerul si pamântul, a spus Moisi, ca daca veti pe Domnul Dumnezeu dupa ce veti intra în pamântul  fagaduintei, veti fi împrastiati în toate neamurile”.
A venit Isaia si avea sa înfaptuiasca amenintarea lui Moisi, Isaia nu mai putea lua ca martor pe Moisi, ca murise, nici pe cei ce auzisera amenintarea, ca murisera si ei; atunci a chemat stihiile, pe care le luase martore si Moise : „Iata, iudeilor, ati pierdut fagaduinta ! Iata ati parasit pe Dumnezeu ! Cum sa te cheme, Moisi ? Ai murit si te-ai savârsit ! Cum sa cheme pe Aaron ? Si acela a fost dat mortii !”.
–  Nu poti sa chemi pe om, cheama stihiile, i se raspunde.
–  De aceea si eu, spune Isaia, pentru ca sunt în viata, n-am sa iau martor pe Aaron, nici pe cutare si cutare om, pentru ca si ei au sa moara, ci iau martore înaintea voastra stihiile, care ramân, cerul si pamântul.
De aceea Isaia a spus : „Asculta, cerule ! Ia în urechi, pamântule ! Moisi mi-a poruncit ca pe voi sa va chem azi”.
Dar nu numai pentru asta Isaia a chemat stihiile, ci si pentru ca graia iudeilor. „Asculta, cerule, ca tu ai pogorât mana !
Ia în urechi, pamântule, ca tu ai dat prepelita ! Ascult, cerule, ca tu ai pogorât mana, ca tu ai adus o mâncare mai presus de fire ! Erai sus si te-ai prefacut în arie !
Ia în urechi, pamântule ! Erai jos si îndata ai pregatit masa !”.
Nu lucra natura, dar a lucrat harul ; n-au arat boii, dar spicul era gata ; nu erau mâini de bucatari, nu era porunca, dar era mana, izvor sfintit, care înlocuia pe toate ; natura îsi uitase slabiciunea ei !
Cum de nu s-au ros hainele iudeilor ? Cum de nu li s-au învechit încaltamintele? „Asculta, cerule ! Ia în urechi, pamântule !”. Si totusi, cu toate aceste amintiri, cu toate acele binefaceri, Stapânul a fost ocarât !
„Cu cine sa vorbesc, se întreaba Isaia. Cu voi ? Dar nu am om, care sa ma asculte. Iata am venit si nu era om. Am grait si nu era cine sa ma asculte. Voi grai, deci, celor necuvântatoare, ca cei cuvântatori s-au pogorât la josnicia necuvântatoarelor !”.
Tot asta a facut pe un alt profet sa spuna: „Asculta, jertfelnicule, asculta-ma !” (III Imparati XIII, 2), când a vazut ca împaratul se înebuneste, ca idolul este adorat, ca Dumnezeu este ocarât si toti ceilalti înmarmuriti de frica.
–  Vorbesti, profetule, cu piatra ?
–  Da, pentru ca împaratul este mai nesimtitor ca piatra ! Asculta, jertfelnice, asculta-ma !
Si îndata s-a despicat altarul. Piatra a ascultat, piatra s-a sfarâmat si jertfa s-a varsat (III Imparati XIII, 3-5). Cum? Omul n-a asculat? Nu ! Omul, dimpotriva, a întins mâna ca sa apuce pe profet. Si Dumnezeu ce a facut ? I-a uscat mâna (III Imparati XIII, 4). Vezi ce a facut ! Vezi iubirea de oameni a Stapânului si pacatul robului ! Dar pentru ce nu i-a uscat de la început mâna împaratului ?
–  Ca împaratul sa se întelepteasca  prin patania pietrei. „Daca piatra nu s-ar fi sfarâmat, i-a spus Dumnezeu, Eu te-as fi crutat. Dar pentru ca piatra s-a sfarâmat si tu nu te-ai îndreptat, peste tine aduc mânia Mea”.
A întins împaratul mâna sa apuce pe profet si mâna s-a uscat. Biruinta s-a aratat. Si erau acolo atâtia ostasi, atâtia generali si multe ajutoare ! Dar împaratul nu putea sa strânga mâna. Mâna îi statea întinsa; dadea glas, facând cunoscuta înfrângerea necredintei si victoria credintei, iubirea de oameni a lui Dumnezeu si nebunia împaratului. Si sa strânga mâna, împaratul nu putea.
Dar ca nu cumva, tesând eu cuvânt cu cuvântul sa scap din vedere ce voiam sa spun, hai sa va arat ce va fagaduisem. Dar ce va fagaduisem ?
Fagaduisem sa va arat ca chiar daca un om are mii si mii de rani, dar daca se pocaieste si face fapte bune, Dumnezeu îi sterge desavârsit pacatele, ca nu se mai vede nici urma, nici semn, nici marturie de pacatele de mai înainte. Asta v-am fagaduit-o si asta voi încerca sa v-o dovedesc.
Asculta, cerule, si ia în urechi, pamântule, ca Domnul a grait ! (Isaia I, 2). Spune-mi, ce-a grait ?
–  „Fii am nascut si i-am crescut, iar ei s-au lepadat de Mine. Boul a cunoscut pe stapânul sau” – cel mai necuvântator dintre necuvântatoare „si asinul ieslea domnului lui”- cel mai încapatânat dintre animalele încapatânate – „dar Israil nu M-a cunoscut si poporul Meu nu M-a înteles. Vai, neam pacatos ! (Isaia I, 2-4). Nu mai este oare nadejde de mântuire ? Pentru ce spui: Vai ? Pentru ca nu gasesc leac. Pentru ce spui: Vai? Pentru ca am pus leacuri, dar nu s-a desumflat buboiul. De asta Mi-am întors fata de la ei. Ce pot sa mai fac? Nu Ma mai ostenesc sa-i vindec ! Vai ! Dumnezeu imita pe o femeie, care plânge. Si bine face ! Fiti, va rog, cu luare aminte ! Pentru ce Vai !
– Pentru ca asa se spune la bolile trupesti. Când doctorul vede ca bolnavul nu mai are nadejde de vindecare, plânge; plâng cu suspine si prietenii si rudele. Dar acolo în zadar si fara de folos ! Când bolnavul e pe moarte, de ar plânge toata lumea, nu poate sa-l mai scoale. Asa ca plânsul este plâns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile sufletesti, însa, nu-i asa; ci daca plângi, ele multe ori scoli pe un om al carui suflet este mort. Pentru ce ?
Pentru ca trupul, odata mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omeneasca; pe când un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare.
Vezi un desfrânat ? Plânge-l ! Si de multe ori îl ridici din pacat. De asta si Pavel nu scria numai, nici nu îndemna numai, ci si plângea cu lacrimi, sfatuind pe fiecare. Fie !
Sfatuiesti, Pavele, dar pentru ce si plângi ? Pentru ca daca nu reuseste sfatul, sa ajute lacrimile.
Tot asa si profetul plânge. Stapânul nostru, vazând caderea Ierusalimului, spunea: Ierusalime, care omori pe profeti si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine (Matei XXIII, 37). Vorbeste unui oras cazut si-l plânge cum ar plânge omul. Profetul Isaia spune: Vai, neam pacatos, popor plin de pacate (Isaia I, 4). Nu au trup sanatos. Ai vazut ca sunt plini de bube ? Samânta rea, fii nelegiuiti.
–  Spune-mi,  proorocule,  pentru  ce  plângi ?
– Ati parasit pe Domnul si ati mâniat pe Sfântul lui Israil ! Pentru ce va mai raniti înca ? (Isaia I, 4-5). Cu ce pot sa va mai ranesc? Cu foamete sau cu ciuma? Au venit peste voi tot felul de pedepse si rautatea voastra tot nu s-a terminat.  Ati adaugat nelegiuiri. Tot capul spre durere si toata inima spre întristare (Isaia I, 5). Nu este rana, nici vânataie (Isaia I, 6).
Ce cuvinte ciudate. Cu putin înainte spuneai, proorocule: Samânta rea, fii nelegiuiti, ati parasit pe Domnul si ati mâniat pe Sfântul lui Israil (Isaia I, 4) ; si Vai, neam pacatos ! Plângi, te bati în piept, jelesti, însiri ranile si deodata te întorci si spui: Nu este rana, nici vânataie !
Fiti cu luare aminte ! Atunci e rana în trup, când o parte a trupului e sanatoasa, iar alta parte a trupului ranita. Aici, însa, spune ca tot trupul este o rana: Nu e nici rana, nici vânataie, nici buboi umflat, ci de la picioare pâna la cap n-ai unde pune plasture, nici undelemn, nici bandaj. Pamântul vostru este pustiu, cetatile voastre arse, tara voastra mâncata de straini (Isaia I, 7). V-am facut toate acestea, dar voi nu v-ati îndreptat. Am întrebuintat tot mestesugul Meu, dar bolnavul a ramas nesimtitor. Veniti, ascultati cuvântul Domnului, domnii Sodomei si Gomorei ! Ce nevoie am Eu de multimea jertfelor voastre (Isaia I, 10-1). Ce ? Vorbeste acum sodomenilor ? Nu, ci pe iudei îi numeste sodomei, pentru ca se aseamana la purtari cu ei; de aceea le da acest nume.
Veniti, ascultati cuvântul Domnului, domnii Sodomei si Gomorei ! Ce nevoie am Eu de multimea jertfelor voastre ? zice Domnul. Satul sunt de arderile de tot ale berbecilor ! Seul mieilor nu-l vreau. De-mi veti aduce faina de grâu, zadarnic! Tamâia este urâciune înaintea Mea ! Sufletul Meu uraste lunile cele noi ale voastre si sâmbetele voastre. Postul si ziua cea mare nu le primesc, îmi voi întoarce ochii Mei de la voi, când veti întinde mâinile voastre spre Mine (Isaia I, 10-11, 13, 14-15).
Poate fi o mânie la fel ca asta ? Profetul cheama cerul, plânge, jeleste, se vaita si spune: Nu este rana, nu este vânataie. Dumnezeu se mânie, nu primeste jertfa, nici luna cea noua, nici sâmbata, nici faina de grâu, nici rugaciunea, nici întinderea mâinilor.
Ai vazut buboi ? Ai vazut boala de nevindecat, nu la un om, nu la doi, nu la zeci, ci la mii ? Ce s-a întâmplat apoi ? Dumnezeu le spune : Spalati-va, curatiti-va ! (Isaia I, 16). Este oare vreun pacat, care sa aduca deznadejde ? Nu ! Însusi Dumnezeu le spune: Nu va ascult pe voi si totusi, Doamne ce le spui: Spalati-va ! Cu ce scop le spui aceste cuvinte ? Sunt de folos si unele si altele. Cele dintâi: Nu va ascult pe voi, ca sa înfricosez ; acestea: Spalati-va, ca sa atrag. Dar daca nu-i asculti, nu au nadejde de mântuire ; iar daca nu au nadejde de mântuire, pentru ce le spui: Spalati-va !
Dumnezeu le spune asta, pentru ca este Tata iubitor, singurul bun si-i este mila de ei mai mult decât îi este mila unui tata de copiii lui. Si ca sa afli ca e Tata, le-a spusS Ce voi face, Iudo? (Osea XI, 9). Cum, Doamne, nu stii ce vei face? Stiu, dar nu voiesc.
Pacatele lor îmi cer sa-i pedepsesc, dar marea Mea iubire de oameni Ma opreste.
Ce-ti voi face ? Te voi cruta ? Dar ai ajuns mai trândav ! Sa te pedepsesc ? Dar Ma opreste iubirea Mea de oameni ! Ce-ti voi face ? Sa te pun ca pe Sodoma si sa te distrug ca pe Gomora ? Dar s-a întors inima Mea.
Cel nepatimitor graieste ca om patimitor. Dar, mai bine spus, ca o mama cu copilul ei. S-a întors inima Mea, ca inimii unei mame. Dar nu s-a multumit cu cel dintâi cuvânt, ci a adaugat : M-am tulburat întru parerea Mea de rau. Cum ? Se tulbura Dumnezeu ? Doamne fereste ! Dumnezeu nu se tulbura. Dar, dupa cum am spus, Dumnezeu se foloseste de cuvintele de care ne folosim noi. „S-a tulburat inima Mea”, „Spalati-va, curatiti-va !”.
Ce va fagaduisem ? Ca Dumnezeu ia pacatosii, care se pocaiesc, plini de mii si mii de pacate, plini de buboaie si-i vindeca atât de desavârsit, ca nu le mai ramâne nici urma de pacate, ca  nu le mai ramâne semn, nu le mai ramâne marturie.
Spalati-va, curatiti-va, scoateti vicleniile din sufletele voastre ! Învatati-va sa faceti bine ! (Isaia I, 16, 17). Ce bine poruncesti sa faca ? Ajutati pe orfan, faceti dreptate vaduvei (Isaia I, 17). Nu sunt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune si firea.
Veniti sa stam de vorba, zice Dumnezeu (Isaia I, 18). Faceti voi putin si Eu adaug restul. Dati-Mi voi putin si Eu daruiesc totul. Veniti ! Unde sa venim ?
–  La Mine, la Cel pe Care L-ati suparat, pe Care L-ati mâniat, la Mine cel ce am spus : Nu va ascult pe voi, ca înfricosati de amenintarea Mea, sa-Mi potoliti mânia. Veniti la cel ce nu va asculta, ca sa va ascult.
–  Si ce faci, Doamne ?
– Nu las semn, nu las marturie, nu las urma. Veniti sa stam de vorba, zice Domnul. Daca vor fi pacatele voastre stacojii, ca zapada le voi albi.
– Nu mai ramâne urma, nu mai ramâne  semn ?
–  De vor fi pacatele ca roseala, ca lâna le voi albi.
–  Nu mai  ramâne  negreala ? Nu  mai ramâne  pata ? Cum se face asta ?
–  Au fost oare altele fagaduintele ? Nu ! Gura Domnului a grait acestea ! Ai vazut nu numai maretia fagaduintelor, ci si vrednicia Daruitorului. Ca lui Dumnezeu toate Îi sunt cu putinta. Cel ce face din murdat curat.
Ascultându-L, dar, pe El si cunoscând leacul pocaintei, Lui sa-I înaltam slava, ca a Lui este marirea si puterea în veci. Amin."

Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996


sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/316/cuvant-despre-pocainta/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu